De la Cărtărescu la Băsescu. Scurtă dramă națională despre maniheismul intelighenției și monarhul luminat cu lanterna
Am citit textul "Vodă și boierii" al lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei și m-am apucat să zîmbesc trist. E înduioșător totodată să observi cum marii scriitori n-au nici un pic de apetență pentru înțelegerea destinsă a lumii în care trăiesc, că le lipsește genul acela de mecanism ideatic și subtil cu care să se poată descentra minimal și să caute să înțeleagă societatea în care-și duc zilele altfel decît ca pe un mediu prielnic sau ostil, menit dezvoltării sau nimicirii eu-lui personal. Că n-au dispoziția, ca să nu zic capacitatatea, de a se apleca cu meticulozitate
Am citit textul "Vodă și boierii" al lui Cărtărescu din Evenimentul Zilei și m-am apucat să zîmbesc trist. E înduioșător totodată să observi cum marii scriitori n-au nici un pic de apetență pentru înțelegerea destinsă a lumii în care trăiesc, că le lipsește genul acela de mecanism ideatic și subtil cu care să se poată descentra minimal și să caute să înțeleagă societatea în care-și duc zilele altfel decît ca pe un mediu prielnic sau ostil, menit dezvoltării sau nimicirii eu-lui personal. Că n-au dispoziția, ca să nu zic capacitatatea, de a se apleca cu meticulozitate asupra sistemului de ițe ideatice în care sînt prinși social și politic, ca niște muște în plasele păianjenilor zilei. Inocența lor e uneori înduioșătoare, alteori însă mă indispune teribil și mă face să-i suspectez de incapacitatea de a-și distila posturile publice.
Spre sfîrșitul anului 1989, pe cînd se gîndea și se sucea în mintea lui dacă să accepte sau nu postul de corespondent în Marea Britanie al The New Yorker, un scriitor pe care-l citesc cu plăcere deosebită, Julian Barnes, a fost decis brusc de un argument foarte interesant al lui Bob Gottlieb, redactorul șef al publicației. Acesta i-a spus lui Barnes că dacă ar accepta să scrie la New Yorker ar fi un fel de corespondent străin în propria sa țară. Iar postura asta nu doar că i-ar putea clăti ochii și reîmprospăta privirea, dar l-ar pune în postura inedită de a se uita la lucrurile apropiate și familiare încercînd să facă în așa fel încît sensul lor să ajungă printr-o traducere cît de cît adecvată în mintea unor străini.
M-a instigat în sensul bun al termenului această mărturisire a lui Barnes și mi-am dat seama că orice om care tinde spre luciditate, care-și distileza cu minuție patimile de pasiuni, trebuie să încerce ocazional să practice o alienare controlată, să se uite la cei din jurul său cu ochii unui călător străin, fără ingidnare, cu ocheada proaspătă a celui nimerit prin preajma propriei persoana și a semenilor săi oarecum din întîmplare. Mai mult, experiența asta autoimpusă, mi se pare un exercițiu necesar de descentrare, de automarginalizare curativă, pe care ar trebui s-o facă orice om nu doar cu propria sa determinare națională, dar și cu cele de ordin mult mai apropiate, epidermice chiar, ale sinelui său.
O privire socio-antropologică, ca să zic așa, asupra sinelui ajunge să fie, dacă e practicată cu un dezinteres aproape estetic și cu o dulce și suavă iresponsabilitate, o cură benefică de sănătate sufletească și mintală. Îți mai dezmorțești convingerile adînci, dar și părerile de suprafață, ieșind un pic din tine însuți, făcînd genoflexiuni în logica altora, alergînd puțin prin parcul antropologic al gîndurilor adverse și diverse. Să uiți că ești român, bărbat sau femeie, jurist sau scriitor și să încerci să privești lumea ca un turist fără identitate etnică, religioasă, ideologică, profesională, iată un tip de divertisment pentru spiritele excentrice și subtile. O decontaminare de narcisismul natural al ființei și de determinațiile absolut întîmplătoare ale nașterii.
Dar să revin la Cărtărescu și la supărarea sa pe politicieni. Pe cît de previzibil, pe atît de facil, marele nostru scriitor pare că rulează, într-un text plin de aplomb dealtfel, un soft al dezabuzării intelighenției românești care rebutează parcă la infinit și a cărui principală secvență de program e nostalgia nestinsă a intelighenției românești - și poate a celei unievrsale de la Platon încoace - după un monarh luminat. "Vodă și boierii" e clișeul suprem al felului intelectualilor de a se raporta atît la sociologia grupurilor de putere, dar și la difuzia ideilor pe care ei le propagă în societate. E în ei o ancestrală convingere că principele e cel care împrăștie și însămînțează binele în popor iar ei niște furnizori de semințe ale adevărului și binelui colectiv. Că boierii sau, mă rog, "elita curtenească", reprezintă o structură conservatoare, veșnic retrogradă, predispusă natural să reziste schimbării răului social în bine public, împotriva căreia principele, consiliat de bunii intelectuali, luptă spre beneficiul poporului. De la Frederic al II-lea al Prusiei pînă la Băsescu I-ul, ca să scurtăm șirul exemplelor, scenariul și personajele sînt în linii mari aceleași: un principe luminat bun, o curte nobiliară retrogradă, un popor generic, adică prelua de-a valma într-o retorică a omogenizării forțate, presupus bun și inocent și în favoarea căruia, chipurile, are loc tot acest circ, și două triburi de intelectuali, cei buni și cei răi, iată ingredientele dramei modernității și a tuturor războielor ideologice de la frații Robespiere încoace.
Sub Nicolae I al Rusiei țariste, scenariul a fost similar, frații Ulianov preluînd ștafeta. Sînt tone de exemple în modernitate și n-aș vrea să insist, deja mi s-a reproșat că scriu texte prea lungi:) Aș putea să merg, doar din pură distracție, firește, pînă la exemplul fraților Roncea, acești exponenți excentrici ai unei intelighenții marginale, rătăcită în timpul istoric al unei Românii care încercînd să sară în postmodernitate și-n civilizația occidentală a rămas deocmadată înfiptă între uluci, pasionați și ei într-o măsură deosebită de binele poporului român, a acelui popor român pe care-l văd însă pios, ortodox și etern. Așadar, cînd intelighenția "progresistă" realizează că principele luminat e mai degrabă întunecos și "retrograd", se agață de ideal cu unghiile, ezită să-și recunoască naivitatea - ce poate fi mai incriminat și umilitor pentru un intelectaul decît să-și recunoască amăgirile la care a fost supus? - și mult timp îl luminează pe moharh cu lanterna. Unii însă, precum Cărtăresc acum, cedează evidențelor realității, dar își conservă totutși modelul interpretării ei, și spun: "Am ajuns atunci la concluzia că toți, inclusiv președintele (singurul în care mai credeam sincer), sunt o apă și-un pământ. Atunci am simțit prima dată că nu mai avem viitor, pentru că n-a mai rămas niciun om și nicio forță politică credibilă în amărâta noastră țară." Adică, moharhul e tot una cu boierii, dezamăgirea e maximă, apocalipsa bate la ușa din grădină, etc. Soluția moharhului luminat rămîne însă în picoare: "Nu victoria în alegeri e miza cea mare. Avem nevoie de un președinte care să poată da o direcție politicii noastre, știind că această direcție va fi urmată."
Deci: Mesia politic, principele cu viziune și, mai ales, atenție maximă, urmărirea colectivă a direcției, iată soluțiile lui Cărtărescu, adică soluțiile tipice ale inteligenției angajate de ieri, de azi, de mîine. Un principe luminat, o politică, o viziune urmată colectiv. Și acum, vă rog să urcați în vagonetul istoriei următorilor ani! Cei buni și mișto, progreșiști și cool de-o parte, cei răi nasoli și retrograzi de partea aialalltă. "Distrugeți PSD-ul!" strigă poetul cu patimă maiakovskiană, căci el, PSD-ul, e monstrul, "caracatița roșie", dracul cu coarne boierești al Vechiului regim, neghina din grîul națiunii, viermele intrat în miezul mărului, trup amestecat în elanul sufletul pur al nației.
Chestia asta cu pooprul mă distrează la nebunie și mă enervează la fel de mult: că Băsescu știe că zicînd cuvîntul "popor" se referă la acea parte a lui care îl susține e de înțeles, e om politic, dar Cărtărescu de ce nu înțelege că nu poți invoca poporul în doua feluri diferite, cînd ca întreg, cînd ca parte, în același discurs? E logică de clasa a treia, ce dracu! Și să zicem că distrygem PSD-ul, îl fierbem pe Iliescu în ulei de frînă, pe Năstase îl frigem în P-ța Victoriei la proțap. Putem spune apoi că gata, am rezolvat problema? Am rezolvat pe naiba! Și asta pentru că un partid ca PSD-ul (sau ca oricare altul) înseamnă niște oameni care n-au scris romane oribitoare și care votează cu alde Iliescu. Cu ei ce facem? Îi facem mici și-i frigem și pe ei în Piața Matache?Nu sînt și ei oameni, nu sînt și ei cetășeni, n-au și ei o mamă, un tată, copii, biblioteci pline cu cărți din colecția Adevărul strînse petru nepoți, sentimente, dreptul la obținerea unei fericiri mărunte?
Întotdeauna, dar întotdeauna, intelectualii n-au prea știut ce să facă cu acea partea a poporului care nu le citește cărțile. Au disprețuit-o, au minimalizat-o, s-au făcut că nu există, au hulit-o în fel și chip, uneori, cînd au avut ocazia, au exterminat-o, mă rog, nu e cazul acum, aici. Mă gîndesc cu milă și dispreț la toată generația stîngii angajate franceze și europene, la ipocrizia ordinară cu care lăudau cărticica roșie a lui Mao, la lingurile pline de icre negre pe care le înfuleca acea scîrbă de om numit Sartre în URSS de unde se întorcea apoi în lumea liberă ca să scrie că marxismul e un umanism și mă uit cu tristețe și neputință cum aici, acum, la o scară mult mai mică evident și lipsită de mizele geopolitice ale anilor '50, povestea se repetă, doar că mai spre dreapta. Patima cu care intelighenția angajată așteaptă moharhi luminați și mesianici mă lasă însă rece ca gheața. Însă neputința intelectualilor de a se desprinde de sinele lor lărgit și narcisist mă îngrozește și-mi dă fiori pe șira spinării. Mă liniștesc apoi spunîndu-mi: Doamne ajută că politicienii din democrații, oricît de cinici ar fi și oricît de neconsolidate ar fi democrațiile în care evoluează, au interese, nu idealuri pentru popor, ca poeții! E groaznic cu politicieni, dar e mai bine așa. Și totuși, nu cred că ar fi rău deloc ca să citească și Cărtărescu niște cărți din astea, mai fără legătura aparentă cu literatura, gen "Originile intelectuale ale leninismului" a lui Alain Besancon. Merită. Îi recomand mai ales capitolul VI (Intelighenția), cap. VIII, secțiunea II (Ambiguitatea dostoievskismului) și capitolul XII (Leninismul metafizic). Sînt instructive.
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News



























