Oblomov nu înseamnă lene. Sau nu doar atât. Esența personajului este neputința de a ieși din condiția dată, din cercul magic pe care firea proprie îl trasează în jurul fiecăruia. Lenea lui Oblomov (putea fi la fel de bine plictisul, distracția, dezmățul sau beția) este plumbul care trebuie ridicat pentru a urca muntele vieții către ceea ce vrei să fii. În cazul personajului lui Goncearov, patul este un centru gravitațional mai puternic decât iubirea.
Oblomov este disperarea de a nu putea schimba nimic esențial în «destinul» propriu. Cum se întâmplă asta? La un moment dat, te entuziasmează
Oblomov nu înseamnă lene. Sau nu doar atât. Esența personajului este neputința de a ieși din condiția dată, din cercul magic pe care firea proprie îl trasează în jurul fiecăruia. Lenea lui Oblomov (putea fi la fel de bine plictisul, distracția, dezmățul sau beția) este plumbul care trebuie ridicat pentru a urca muntele vieții către ceea ce vrei să fii. În cazul personajului lui Goncearov, patul este un centru gravitațional mai puternic decât iubirea.
Oblomov este disperarea de a nu putea schimba nimic esențial în «destinul» propriu. Cum se întâmplă asta? La un moment dat, te entuziasmează o viziune, te extaziază o imagine familiară proiectată în viitor: vezi că acela este drumul, asta îți dorești să devii. Viziunea te umple de patosul luptei, îți dă forța de a mișca munții pentru a ajunge acolo (unde simți că ești tu, cel autentic). O clipă ai convingerea că ești puternic, că nu ești prizonierul pasiunilor care te frânau până acum, care te țineau captiv. Îți dau lacrimile de bucuria regăsirii (ipotetice), dar și de tristețea rătăcirii de până atunci (fapt brut, dezolant). Dar balonul se dezumflă treptat, nici nu-ți dai seama când și cum. Timpul trece. Revii la aceleași deprinderi care te deturnează. Se instalează uitarea și, mai târziu, deznădejdea.
Dacă lenea ar fi fost fără soluție de la bun început, Oblomov rămânea un caz patologic și atât. Dar el are viziunea unei alte lumi, își dorește acțiunea binefăcătoare a iubirii. Ascultă îndemnurile prietenului cel mai bun, Andrei Stoltz Ivanâci, sare din patul îmbâcsit și aleargă în parc împreună cu Olga, femeia iubită. Problema e că nu poate păstra efortul, nu-l poate repeta. Îi lipsește voința, acea forță ilogică născută în momentul revelației, care e capabilă să împingă lucrurile înainte. Oblomov cedează vocilor interioare care spun « La ce bun? », « Merită efortul? » sau «Viața este bună și așa, nu te agita prea mult». Prietenul Stolz face o ultimă încercare de a-i schimba cursul vieții, spunându-i «Acum ori niciodată». Dar eforturile sunt inutile, Oblomov se întoarce în pat, care îi devine în cele din urmă sicriu.
xxxxxxx
Sunt sub impresia lui «Oblomov» văzut aseară la Teatrul Bulandra (piesa se joacă de mulți ani cu succes, cu un Mihai Constantin genial și o regie Alexandru Tocilescu remarcabilă). Mă tot gândesc că metafora se potrivește și poporului român, așa cum se vede el din vremurile tulburi în care trăim. La 20 de ani de la extazul « revoluției » (revoluție sau nu, explozia de energie și speranță nu poate fi contestată), trăiesc cu senzația că nu avem nicio șansă să ne ridicăm din patul istoriei.
Desigur, lucrurile s-au schimbat mult în România în 20 de ani, nimeni nu contestă asta. Dar mai nimic nu s-a petrecut din impuls intern, ci doar ca o rostogolire de la sine, o dată cu forța vremurilor în care trăim. Mentalitatea maselor care votează, dar și calitatea elitei politice sunt foarte aproape de începutul anilor 90. «Tranziția» nu ne-a rostogolit prea departe de pat, am ajuns cel mult până la ușă, dar nu am ieșit încă la aer curat. UE ne-a tras de mână, ne-a îmbrăcat, ne-a dat cu apă pe ochi, precum prietenul lui Oblomov, dar dedesubtul hainelor de gală am rămas un trup somnoros și inactiv.
Moartea voinței se vede în slăbiciunea societății civile. Cine să miște lucrurile dacă picioarele sunt debile? (Avem foarte puține organizații non-guvernamentale active și o clasă de mijloc firavă și tăcută). În schimb, corpul este supraponderal și imobil (România profundă, din orașele mici și din rural). Mâinile sunt abile, lungi și hrăpărețe (elita politică neschimbată în 20 de ani, care a legat fedeleș restul corpului). Gura este lăbărțată și inutilă (strigăte care denunță ,atunci când nu vorbește dulce-mieros). Ochii sunt aproape închiși, într-o stare de somnolență eternă, urechile astupate. Așa arată Oblomovul românesc, într-o imagine de factură gulliverică.
Ce sperăm? Este adevărat că alegerea unuia din cei trei candidați (Antonescu, Băsescu, Geoană) va duce lucrurile într-o direcție sau alta. Dar căile nu sunt atât de polarizate cum ne auto-iluzionăm (sub mirajul discursului politic). Nici pericolul dictaturii nu este real, cum nici lupta cu sistemul ticăloșit nu e altceva decât teatru ieftin. Nici rinocerii din clanul PSD nu sunt mult diferiți de rinocerii celorlalți. Să fim serioși, imaginea corectă a ce urmează după 6 decembrie este următoarea (o preiau de la Cristian Pârvulescu): vom asista la recuperarea masivă a investiției făcute în alegeri. Cheltuielile cu bătălia politică, în care punem atât de mult patos, noi cei fără opțiune, trebuie decontate din buzunarul nostru al tuturor. Partea proastă este că buzunarul este găurit de criza economică, fapt care nu-i va intimida pe hoți, dar ne va destabiliza pe noi ceilalți.
