Marele logofăt al Țării Romînești, Constantin Dudescu, e unul dintre boierii care merită cu prisosință o statuie pe măsură din partea urmășilor săi. A fost un personaj atît de bizar în patriotismul său, încît povestea faptelor sale pare o ficțiune morală scrisă doar de dragul de a mîndri și de a crede că, uneori, firea românului e capabilă și de un strop de idealism. Era putred de bogat, dar foc de urît, o adevărată pocitanie.
Era totuși șarmant, cu o minte ageră și iute ca ardeiul și-și risipea cu generozitate avutul pentru cauze, hai să le spunem nobile.
Marele logofăt al Țării Romînești, Constantin Dudescu, e unul dintre boierii care merită cu prisosință o statuie pe măsură din partea urmășilor săi. A fost un personaj atît de bizar în patriotismul său, încît povestea faptelor sale pare o ficțiune morală scrisă doar de dragul de a mîndri și de a crede că, uneori, firea românului e capabilă și de un strop de idealism. Era putred de bogat, dar foc de urît, o adevărată pocitanie.
Era totuși șarmant, cu o minte ageră și iute ca ardeiul și-și risipea cu generozitate avutul pentru cauze, hai să le spunem nobile. Desemnat de către partida boierilor naționaliști să se ducă la Paris pentru a face lobby în favoarea Principatelor pe lîngă Bonaparte și anturajul său, Dudescu își amanetează moșiile și acareturile unui alt boier, Băltărețu, și pleacă pe malurile Senei. Petrece acolo cîțiva ani buni, cheltuie sume imense din averea sa personală pentru ca să sfîrșească falit și uitat de lume. Cît despre marile sale fapte diplomatice de la Paris, se pare lucrurile n-au stat chiar așa de bine. Stabilit într-un palat din cartietrul Saint Honore, logofătul o ține numai într-un dans și-ntr-o petrecere, cheltuind în stînga și-n dreapta pe ifosele unor apropiați ai Primului Consul.
Gurile rele zic că nici n-a apucat să-l vadă vreodată pe Bonaparte, pe care oricum îl durea-n cur de soarta Principatelor de la gurile Dunării. Ca să vă faceți totuși o idee, cît de mică, despre ideile de promovare a imaginii Principatelor în Europa - vorbim aici de bran de țară, nu-i așa? - pe care le aplica logofătul Dudescu la Paris la 1800, n-o să pomenesc decît de o fază superbă, relatată de nepotul său, Ion Ghica, în 1896. Într-o vară, care nu-i ca iarna, firește, vrînd să le arate franțujilor frumusețea de vis a iernilor valahe, care nu-s ca verile, caniculare pînă dincolo de limita nădușelii, Dudescu a cumpărat niște tone de zahăr de la cofetarii parizieni, zahăr pe care l-a împrăștiat pe drumul ce ducea la palatul său. Iar peste zahărul ăla a pus să fie trasă cu caii o sanie, exact ca iarna, în București. Iarnă care, iată, se-apropie și despre care știe toată lumea că nu-i nici de pe departe ca vara.