Sunt aproape 10 ani de cand lucrez in presă si nu pot sa pretind că mi-a ajuns. Am început în vremea când CDR-ul își trăia ultimele zile iar PSD-ul lui Adrian Năstase se pregătea să dea un nou înțeles noțiunii de progres. Dictatura-gulaș (ciocu' mic, economia merge) din perioada 2000-2004 m-a învățat ceea ce aș numi suspiciunea relaxată ca metodă de evaluare. Nu plec de la prezumția de rea-credință dar nici nu cred până nu verific.
Am văzut în anii ăștia nenumărate exemple de ticăloșie, incompetență sau inadecvare. Le-am interpretat ca pe boli ale copilăriei
Sunt aproape 10 ani de cand lucrez in presă si nu pot sa pretind că mi-a ajuns. Am început în vremea când CDR-ul își trăia ultimele zile iar PSD-ul lui Adrian Năstase se pregătea să dea un nou înțeles noțiunii de progres. Dictatura-gulaș (ciocu' mic, economia merge) din perioada 2000-2004 m-a învățat ceea ce aș numi suspiciunea relaxată ca metodă de evaluare. Nu plec de la prezumția de rea-credință dar nici nu cred până nu verific.
Am văzut în anii ăștia nenumărate exemple de ticăloșie, incompetență sau inadecvare. Le-am interpretat ca pe boli ale copilăriei și ca pe semne ale evoluției. Fatalismul pe care îl văd/citesc/aud peste tot prin presa noastră e doar un semn al nerăbdării. Pentru că în pofida nemulțumirilor de etapă, România merge înainte. Și atâta vreme cât avem la dispoziție metodele și disponibilitatea de a înțelege lucrurile din jur, nimic nu e un dat al Dumnezeu (sau al Marelui Arhitect, numiți-l cum vreti). Miorița este o justificare a istoriei pentru protocroniști leneși.
România nu este țara lui Mani. Nu este și nici nu a fost. De altfel persanul ăla și religia lui au dispărut. Pe merit. Lucrurile se judecă în alb și negru doar în cărțile de povești. Avem nevoie de explicații suplimentare pentru a înțelege societatea în care trăim și, da, există și oamenii care să le furnizeze. Totul e să punem întrebări. Uitați-vă în jur cu atenție. Nu suntem înconjurați doar de prostie, răutate ;i incompentență. Cel mai mare risc la care suntem supuși este acela de a abandona, de a ne refugia din spațiul public, de a crede că binele nu este posibil. Locul pe care îl lăsăm liber este ocupat de tot felul de profitori și profeți ai facilului. Nemulțumirea este factor de progres iar mirarea îi este rudă apropiată.
Avem posibilitatea să ne plângem, să criticăm, să ne delimităm, să cerem imperativ schimbări sau, măcar, să ironizăm. De ce nu ne-am folosi de toate astea? Fie și numai pentru a ne dovedi nouă înșine că suntem mai mulți decât s-ar putea crede la o primă vedere.