Marius Oprea, pentru Vox: "ce mă enervează e că iar o confiscă unii cum că e româncă. Care româncă? Nu i-au dat doasarul de la Secu' măcar despre care ea a vorbit atît de mult!". Marius a trimis pentru Vox și un articol pe care l-a scris azi în cinste prieteni sale:
Herta Müller este acum o ființă cu totul vie. Ceea ce a scris, ceea ce a demonstrat prin atitudinea ei înseamnă că binele poate învinge răul. Herta, așa cum o cunosc eu, este ca noi toți. Uneori surâzătoare, alteori tristă, dar întotdeauna atentă. Ea a fost și este extrem de atentă la ceea ce s-a petrecut
Marius Oprea, pentru Vox: "ce mă enervează e că iar o confiscă unii cum că e româncă. Care româncă? Nu i-au dat doasarul de la Secu' măcar despre care ea a vorbit atît de mult!". Marius a trimis pentru Vox și un articol pe care l-a scris azi în cinstea prietenei sale:
Herta Müller este acum o ființă cu totul vie. Ceea ce a scris, ceea ce a demonstrat prin atitudinea ei înseamnă că binele poate învinge răul. Herta, așa cum o cunosc eu, este ca noi toți. Uneori surâzătoare, alteori tristă, dar întotdeauna atentă. Ea a fost și este extrem de atentă la ceea ce s-a petrecut cu ea însăși: Herta nu poate uita cozi la lapte, la zahar, la făină, la pâine – în fond, un șir nesfârșit de autoumilire. Ea descrie corect , cu o acribie specifică nației ei, ceea ce s-a petrecut în România.
Am reîntâlnit-o pe Herta Müller în momente de maximă tristețe, când ea încerca, cu o perseverență de-a dreptul teutonă, să își recupereze trecutul. Adică să își vadă propriul dosar de persoană urmărită de Securitate. Nu pentru a-i condamna pe aceia care i-au distrus destinul. Nu pentru a urî. Doar pentru a înțelege. Din păcate, nici până în ziua de astăzi, Herta Müller și colegii ei scriitori germani din România nu au primit răspunsul la întrebările lor: cine sunt cei care i-au vânat și de ce? Herta, cu dezinvoltură și un curaj rar, a răspuns nu doar față de ea însăși.
Ea ne-a dat răspunsuri tuturor. Este o persoană dificilă. Puțini sunt cei pe care îi acceptă la aceeași masă. Sunt fericit că mă număr printre ei. Toată revolta ei împotriva privatizării comunismului din România, împotriva continuității sistemului comunist într-o formă edulcorată, subtilă, dar la fel de eficientă, o înțeleg și eu. Când ne vedem, de fapt foarte rar (ultima oare cu prilejul unei lecturi comune la Casa Literaturii din Berlin), discutăm despre tristețea de a nu-și fi văzut propriul dosar întocmit de fosta Securitate, care poate ar putea să o scape din spaimele trecutului. La fel și despre tristețea de a nu-mi fi văzut propriul dosar. Ceea ce ne salvează însă din acest paradox este puterea literaturii. Ea a găsit-o.
Herta Müller merita să ia acest premiu. Este un simbol al luptei ascunse, și care pare câteodată nesfârșită, care se poartă pe ruinele comunismului. Din punctul meu de vedere, pe care mi-l asum pentru că o cunosc personal, ea ne-a demonstrat că literatura trebuie să însemne și curaj. Am fost alături de ea la o lectură publică în Berlin și m-a fascinat tocmai acest lucru, această putere de a spune lucrurilor pe nume, chiar dacă sunt neplăcute. Fără nici un fel de teamă. Eram într-o cârciumă cu ea in Berlin la sfârșitul acelei lecturi de care v-am povestit și discutam despre putere și literatură: despre literatura puterii și puterea literaturii. „Și cine va câștiga?” m-a întrebat. Surâzând, cumva deasupra tuturor zgomotelor de acolo, mi-a spus cu o voce ușoară: „Noi.” Așa că și eu am câștigat Premiul Nobel.