Modernizarea și „paradigma feminină” a României Pamflet duios, în șapte părți
<strong> </strong> Textul acesta s-a scris în vreun an și jumătate cu un amestec de iubire și ură, de care mă mir și eu că a putut dura atît, și publicat într-o revistă cu tiraj mai degrabă confidențial. Cum lucrurile n-au stat în loc, la reluarea sa, în publicația electronică <strong>Acum</strong>, a suferit cîteva mici ajustări și i-a crescut un post scriptum. Al doilea ps a apărut la această versiune, nu mult schimbată față de cea anterioară. E bine, totuși, că nu l-am publicat încă într-o carte, se va mai putea mula pe trecerea timpului și a evenimentelor,
Textul acesta s-a scris în vreun an și jumătate cu un amestec de iubire și ură, de care mă mir și eu că a putut dura atît, și publicat într-o revistă cu tiraj mai degrabă confidențial. Cum lucrurile n-au stat în loc, la reluarea sa, în publicația electronică Acum, a suferit cîteva mici ajustări și i-a crescut un post scriptum. Al doilea ps a apărut la această versiune, nu mult schimbată față de cea anterioară. E bine, totuși, că nu l-am publicat încă într-o carte, se va mai putea mula pe trecerea timpului și a evenimentelor, pînă-mi va trece și mie timpul! De bună seamă că e lung, dar nici nu l-am scris pentru cei care n-au vreme să citească și, de altfel, pînă luni, din pricina programării auto-impuse și a unei mulțimi de evenimente la care particip, nu voi mai deranja cu vreo nouă postare. Acesta este un text literar.
1. Incipit
Cititorul ager va fi observat deja că parafrazez în titlu formula Domnului Gabriel Liiceanu, „filosofia și paradigma feminină a auditorului”, sub care Domnia Sa a circumscris un anume fel de filosofie, categorie în care includea și opera lui Constantin Noica. Însă inspirația din eseul directorului de la Humanitas nu trece de această simplă parafrază a titlului, mai ales că intenția mea nu este analitică, ci moderat pamfletară, astfel încît toate eventualele injurii trebuie să-mi fie adresate direct și exclusiv. Singura „vinovăție” a Domnului Liiceanu este aceea de a fi produs un titlu atît de fericit încît nu m-am putut abține să-l parafrazez. Asta nu înseamnă că filosoful nu este, adesea, un excelent polemist, uneori și pamfletar, dar nu e cazul textului de la titlul căruia am plecat la drum, un foarte frumos text de analiză și situare tipologică, în care filonul polemic este foarte discret, iar cel pamfletar, pe bună dreptate, absent. Iar dacă filosoful va considera că am recurs abuziv la titlul textului Domniei Sale, n-am ce face, cum nici Domnia Sa nu are ce face – din momentul în care am dat drumul unei opere în lume, aceasta nu ne mai aparține întrutotul. Ea este „împărțită” cu cititorii, supusă comentariilor, citării, aluziilor, criticii, funcționează ca sursă de inspirație ș.a.m.d. Pînă la urmă, devine anonimă, se folclorizează.
2. În România, totul se românizează
Multă vreme, am crezut că noi, românii, nu reușim să facem reforma, nu sîntem în stare să ne integrăm standardelor modernității europene, pentru că am avea „fibra slabă”, pentru că am fi incapabili de asemenea performanțe. În realitate, lucrurilor stau exact pe dos. Avem o fibră atît de puternică încît nimic nu poate scăpa procesului general și inflexibil de „românizare”. În România, totul se „românizează”, instituțiile pe care le împrumutăm în vederea modernizării, legile din care ne inspirăm sau pe care, originali în exces cum sîntem, le producem după capul nostru, modele vestimentare, muzicale sau literare. Numai noi am fost în stare să asortăm ițarii la cămașa de mătase, blue jeans-ii la cojocelul de oaie tradițional ori Rolexul la geanta diplomat sintetică. Iar barișul autohton, cu ghiul pe deget și pantofi „cinzano”, se crede model universal de businessman și apoi se miră că partenerii străini îl ocolesc cu oarecare spaimă amestecată cu curiozitate. Tot noi am reușit, magic aș spune, să amestecăm hip-hopul cu muzica lăutărească pentru a inventa incredibilele manele ce ne invadează de pe ecranele televizoarele, din toate difuzoarele radiourilor și ne alină sufletele entuziast-melancolice în toate discotecile, indiferent de pretențiile exprimate prin costul biletelor de intrare sau prin prețurile băuturilor mai mult sau mai puțin falsificate. Deja am comis o greșeală, ele nu sînt falsificate, ci „românizate”, indiferent dacă este vorba despre ruseasca vodcă, scoțianul whisky sau de șampania franțuzească. Am asimilat rapid cele mai rafinate produse cosmetice dar, deosebit de spațiile mai civilizate, nu ne-am dat seama că folosirea lor presupune o igienă prelabilă, astfel încît, în tramvai și în spațiile publice, te întîlești cu cele mai îndrăznețe amestecuri de odori. A vorbi despre apă caldă și săpun, la noi, pare o exagerare extremistă, dacă nu cumva un fel de atentat la drepturile omului! Or, civilizația chiar cu aceste produse începe. În sfîrșit, o mulțime din cărțile pe care le traducem devin atît de originale în versiunea românească încît autorii, dacă ar avea curiozitatea și răbdarea să învețe limba noastră, ar avea mari dificultăți să și le mai recunoască. Metamorfozele nu sînt obligatoriu în rău, de altfel !
Însă, probabil, cele mai spectaculoase fenomene de „românizare” se petrec la nivelul vieții publice. Occidentalii au partide politice, noi am reușit, aliind cu talent tradiționalul spirit de cumetrie cu cel cvasi-mafiot, să producem niște structuri clientelare atît de interesante încît legiuni întregi de sociologi și politologi apuseni, dacă și-ar pune mintea, nu cred că ar reuși în decenii să înțeleagă despre ce este vorba. Occidentalii au inventat națiunea și patriotismul încă din veacul al XIX-lea, însă la ei n-ai să poți vedea, ca la noi, cum, în același timp și pe aceeași gură, iese iubirea de țară și intră fierbinți, aburinde și înmuiate-n smîntînă sărmăluțele la fel de naționale. În Apus, parlamentarul este protejat, exclusiv în ceea ce privește declarațiile sale politice, de imunitatea asociată postului. La noi, respectiva imunitate a fost atît de „românizată”, încît poți vinde flota, poți călca pietonii, poți fura orice-ți trece prin cap la adăpostul ei. Tot „imunitatea” îți rezolvă și chestiunile de inimă albastră, la un Sexy Club ori la altul, al cărui patron, înregistrîndu-te, își asigură și el un fel de imunitate. Iar parlamentarii noștri, nu doar că-s cam hoți de felul lor, dar mai sînt și foarte mulți, mai mulți decît în orice altă țară europeană, mai mulți chiar și decît în fericita și imensa Americă. Cu indefectibil talent de imitatori, am inventat un Parlament bi-cameral, pe care însă, cu și mai mult talent, l-am „românizat” așa de bine încît, deși e uni-cameral prin atribuțiile identice, are totuși două camere! Ar fi și absurd să cazezi parlamentarul român într-un fel de garsonieră! Și, după aceea, tot noi ne uităm ca vițelul la poartă nouă și ne întrebăm de ce legile ies atît de tîrziu și, pe deasupra, atît de proaste, încît Curtea Constituțională este instituția cea mai harnică din țara noastră, iar cei care au votat legile nici nu și-au coborît bine mîinile și încep, tot ei, să le critice cei dintîi și să le conteste.
Dumnezeule, ce fibră tare avem ! Totul se „românizează” chiar înainte de a fi apucat să se fi instalat bine pe plaiurile mioritice. Reprezentanțele firmelor străine, care învață ce e bacșisul înainte de a învăța cum se spune bună ziua, cele ale instituțiilor internaționale, ambasadele, ONG-urile, absolut totul, nimic nu are scăpare. La ambasadele Olandei ori Italiei, de pildă, funcționarii, nu doar cei români, ci și cei veniți de la „mama lor” europeană, pentru că, deloc exclusiviști dacă nu e vorba de unguri, „românizăm” și persoane nu doar instituții, au mîna mai rapidă decît șuții din troleibuzele din capitala noastră cu aer de Fanar. Iar filiala Fundației Fullbright din țărișoara noastră operează deja aidoma Institutului limbii române, dosarele aprobîndu-se tot pe cumetrii, pe trafic de influență, pe „mici atenții”. Pînă și la Colegiul Noua Europă, cu juriile sale internaționale de elită, doar prin inexplicabilă excepție reușește să mai cîștige concursul și vreun candidat cu adevărat competitiv. Ca și cum Domnilor Pleșu și Liiceanu, atît de europeni în declarații, uneori și în comportamente, le-ar fi teamă de concurența reală, de spiritul de competiție, de cei care obișnuiesc să mai și pună sub semnul întrebării „adevărurile sigure”, banalitățile cu zorzoane academice, poncifele, statuile de clasici în viață. Ca să nu iasă vorbe, menționez că n-am solicitat niciodată nimic nici de la Fullbright, nici de la NEC, iar în ce privește ambasadele m-am bucurat în ultimii ani de un pașaport oficial, astfel încît n-am cunoscut nici umilința cozilor, nici pe cea a întinderii plicurilor cu bancnote de culoare verde. Asta nu înseamnă că n-am cunoscut din proprie experiență procesul „românizării”. Prin 1994-95, observînd cum funcționarii filialei din Iași ai Fundației Soros o transformaseră, după moda românească, într-o strașnică vacă de muls, astfel încît banii de „protocol” deveniseră mai numeroși decît cei destinați programelor, ca membru în board ce eram, am trimis un raport Fundației naționale, utilizînd pentru prima dată chiar termenul de „românizare”. Scriam acolo despre mesele „în familie” ce nu se terminau bine că începeau altele, despre mașina fundației transformată într-un fel taxi gratuit ce căra progeniturile la școală, despre consumabilele „pentru acasă” ș.c.l. Nefericită și stupidă naivitate în gestul meu. Nu observasem că „românizarea” începuse de la vîrf, astfel încît singurul rezultat a fost eliminarea mea din board, printr-o adresă antedatată cu vreo patru-cinci luni! Iar dl. Zub s-a trezit și D-Sa un fel de „pagubă colaterală”! Nimeni, nici chiar inteligentul Domn Alin Teodorescu, nu și-a făcut probleme că resursele puse la dispoziție de Domnul George Soros se irosesc pe apa sîmbetei, pe nimeni n-a tulburat faptul că, prin antedatarea excluderii, tot ce votasem eu vreme de patru-cinci luni devenise de fapt ilegal. Și a rămas ilegal, pentru că nu avea rost să mai caute cineva gunoiul de sub covor. Totul a continuat într-o splendidă veselie pînă cînd Domnul Soros însuși s-a decis să lase fostele sale fundații să se mai descurce și prin propriile lor eforturi. Doar deveniseră, între timp, atît de autentic românești! Bun. În România, totul se „românizează”, dar oare de ce ?
3. Paradigma femină a României
Există popoare masculine și popoare feminine. Desigur, în cazul tuturor popoarelor, ca și al tuturor indivizilor, funcționează o psychée amestecată, toate mărturisesc un amalgam de animus și anima, dar proporțiile variază, dînd astfel o coloratură caracteristică. Popoarele cu o dominantă masculină preferă lupta deschisă, competiția autentică pe bază de reguli precis definite, adesea au o conduită agresivă și imperialistă. Nu neapărat sub aspect militar, ci tot mai mult pe dimensiuni economice și culturale. Sînt popoarele care fac istorie. Conduitele masculine sînt, în fond, de cuceritor, de vînător, ofensive. Dar există și popoare feminine care, în loc să facă istoria, preferă s-o suporte. Ele nu vînează, ci se lasă vînate, nu cuceresc, se lasă cucerite, plîng în pumni, suspină amarnic după pețitori. Dar fac acest lucru în conformitate cu sufletul exagerat de predominant feminin, cum e și cazul României. În țările masculine, posturile, demnitățile și funcțiile se împart la vedere, în deliberări publice, în strictă dependență de competențele la fel de public manifestate, în funcție de criterii riguros definite în prelabil. În cele sufletește feminine, e o afacere de rudenie, de coterie, adesea de buduar. Sub pretextul elegant al „algoritmului” ori al victoriei în alegeri, trebuie schimbați pînă și portarii prefecturilor. În cele dintîi, afacerile se încheie la vedere, eventual la o masă din sala mare a restaurantului. La noi, cel mai adesea, e o chestiune aranjată în bucătărie, alteori în magazie sau chiar în pivniță, unde vinul e mai rece. Totul se rezolvă în culise, totul se tranzacționează precum tarifele în casele de toleranță. În mod straniu, pe cele din urmă nu le-am repus în legalitate, lăsînd cea mai veche meserie din lume să funcționeze ca într-o junglă, nu cum se petrec lucrurile în societățile fundamentate pe domnia legii. De altfel, într-o țară în care cea mai folosită etichetă sub care este cunoscută politica trimite în mod direct la viața de bordel, probabil că prostituția profesionistă nici n-ar mai avea nevoie de vreo reglementare. Fiind asociată cu o profesiune așa de rușioasă, poate că și politicii îi este rușine să se manifeste în deplină transparență. Se poate, dar atunci îmi este foarte greu să înțeleg de ce este, la noi, o ocupație atît de gălăgioasă, de îndrăgostită de scandal și de scenă, de ce politicienii își ridică, cînd te aștepți mai puțin, cu atît de multă nerușinare, poalele peste cap, de ce au comportamente atît de histrionice, de ce par să dorească să-ți invadeze intimitatea prin sticla televizorului. Un primar din Moldova, care împarte bugetul public după propriile hachițe, vorbește de obicei normal. Cum se apropie de el un microfon sau o cameră de luat vederi, trece pe accentul moldovenesc de acasă de parcă n-ar fi trecut nicicînd prin vreo școală. Iar dacă trecem munții, dăm peste „funaritorul” de statui care-a reșit să-și molipsească propriul tată, astfel încît vom bea doar vinuri tricolore! Spectacolul politic e un bîlci încîntător, eficacitatea este însă nulă, astfel încît în loc „să rîzi și să te veselești”, simți mai degrabă nevoie „să-i împarți în două cete” și să le dai drumul pe Dîmbovița, pe Bahlui, pe Someș, cu nădejdea naivă că-și vor spăla păcatele în Dunăre și Marea cea Mare. Și dacă toate acestea ar fi doar efectul trecerii prin comunism, încă ar mai fi o speranță, numai că, din păcate, „paradigma feminină” pare de la începuturi încrustată în sufletul nostru. De n-o fi de vină vreun păcat originar, legat de asocierea împotriva firii dintre „Împăratul nostru Traian”, după formula lui Salvador Dali din incredibilul poem Da, României!, și vijeliosul rege al dacilor! Numai că și Franța „se trage” din Vercingetorix și Iulius Caesar, dar parcă-i merge – și i-a mers întotdeauna – ceva mai bine, parcă se comportă un pic mai bărbătește, dacă nu îndeobște, măcar atunci cînd cuțitul îi ajunge la os.
4. Povestea tinerei fete, cu sufletul pur
Pe la începutul „sutei a nouăsprezecea”, după Revoluția franceză și războaiele napoleoneene, cînd a început din nou să cocheteze cu Occidentul, care ajunsese deja un bărbat matur și experimentat, România semăna cu o fată tinerică, de la țară. Lipsa rafinamentului era compensată de o prospețime autentică și de o bunăvoință cu totul înduioșătoare. Așa desculță, spălată mai degrabă la izvor, la fîntînă sau în balia cu apă lăsată la soare decît în termele ce dispăruseră odată cu retragerea aureliană, era proaspătă și atractivă. Părul îi zburda în vînt, pielea era elastică și îmbujorată, sînii fermi, coapsele grele dar musculoase. Nici o picătură de grăsime pe talie, iar ochii străluceau cu nevinovăție, încredere și optimism. Toate drumurile păreau să conducă relația spre o căsnicie fericită. I-au făcut cu ochiul, fiecare în felul său, și Michelet, și casa de Hohenzolern, ba chiar și Împăratul Napoleon al III-lea, ceea ce-a trezit invidia și dorința cumulate ale turcului și muscalului. Din păcate, vreme de peste o sută de ani, această relație nu a depășit stadiul unei logodne promițătoare. Pe deasupra, întrețesută cu o mulțime de incidente supărătoare, dacă nu chiar jenante. Ba unele nerușinate auto-perversiuni, precum legionarii, dictatura regală sau regimul Antonescu, pentru că fata, înălțîndu-se puțin pe vîrfuri s-a uitat peste gard și a imitat ceea ce i s-a părut, cu mintea ei jună, că e la modă, că e de bon ton. Ba violuri și siluiri incredibile. Înaintea violului ce era cît pe ce s-o conducă pe drumul din urmă, fata noastră ajunsese să se modernizeze, de bine de rău, cam pînă pe la jumătate. Nu știu dacă jumătatea de jos sau de sus, oricum cea mai superficială. Purta deja pantofi, se farda cu pricepere, avea poșetă, chiloți de mătase cu danteluță, chiar și bijuterii pline de farmec. Trecuse prin universități, văzuse Academia, știa ce e cinematograful, chiar dacă mai bocea la melodrame cu năsucul înfundat în batistă. În spatele tuturor acestor sulmeniri, însă, se mai simțea mirosul florilor de cîmp și al săpunului de casă. Uneori, mai cînta din frunză sau din gură. Era încă tînără, proaspătă și dezirabilă. Era poate chiar mai plină de farmec decît cu o sută de ani mai înainte, ceea ce a trezit pofta concurențială a balaurului teutonic și a celui de stepă. După un start indecis, a cîștigat cel din urmă. Și să te ții violuri și perversiuni, vreme de încă vreo jumătate de secol. Fata de la țară din ea și-a spus, din păcate, cuvîntul. A îndurat totul aproape fără să crîcnească. Și chiar începuse nu doar să se obișnuiască, ci de-a dreptul să-i placă. „Mă bate pentru că mă iubește”, își zicea în sine ei, „ce m-aș face eu dacă nu m-ar mai bate?”, se întreba printre sughițuri, „m-ar părăsi”, își răspundea singură. Era prea credulă ca să mai observe că violatorul își umpluse curtea de ibovnice la fel de naive ca și ea. Iar, cînd acesta în sfîrșit, a plecat sau doar s-a prefăcut că pleacă, a început iarăși să se auto-consoleze, ba cu un Gheorghiu-Dej trecut de floarea vîrstei, ba cu tînărul și impetuosul Ceaușescu, pe care, ciudată gerontofilie și necrofilie, l-a păstrat în suflet și la bătrînețe, ba chiar și postum. Acum, îi plăcea de-a binele, nu mai simțea ce se petrece cu ea ca pe un viol, ci ca pe o auto-împlinire. Cînd și cel din urmă s-a prăpădit, nu mai era nici tînără, nici prea arătoasă...
5. Se reînndoadă o iubire ruptă ?
Nu mai era tînără, nici prea arătoasă... Pielea i se tăbăcise, devenise aspră și se umpluse de riduri, tălpile-i crăpaseră în pantofii cîndva eleganți, dar acum șleampăți, cu tocurile tocite, sînii îi alunecaseră spre buric, rotundele-i fese căzuseră și ele. Sufletul se golise de orice urmă de optimism sau speranță. Nenumărații săi copii stăteau prin canale, prin tufișuri, mureau de foame sau își luau pur și simplu lumea în cap, spre alte zări mai promițătoare. Cei din urmă aveau, desigur, dincolo de sexul biologic, un suflet masculin, un spirit de competiție și de cucerire. Pe deasupra, după jumătate de veac de viață așa tumultuoasă, cînd și-a revăzut prima mare iubire, era și foarte obosită. Privea spre bărbatul elegant și puternic cu o dragoste amestecată cu teamă. Nu știa dacă o va mai primi înapoi, n-avea nici curajul să facă primul pas. Se știa murdărită de îndelungul viol, deși se credea fără vină, chiar dacă în sufletul ei, uneori, îi plăcuse. A făcut el pasul dintîi, deși și în sufletul său se adunaseră îndoiala și spaima. Nu știa ce mai rămăsese autentic din „tînăra fată cu sufletul pur”, după ce trecuse vijeliosul mujic și după toate celelalte escapade. A început astfel un joc plin de rețineri, de ezitări, de jumătăți de pași înainte grabnic urmați de pași întregi înapoi. Un joc care continuă și acum, și al cărui final nu-l știe nimeni, nici protagoniștii, nici spectatorii, poate nici măcar zeii. Mujicul, aparent epuizat, e de fapt într-un interludiu pentru refacerea forțelor, dar a rămas, ca întotdeauna, în așteptare. Dacă nunta nu va avea loc nici de data aceasta, va sări iarăși gardul. Îl va sări, de altfel, și dacă i se va părea că logodna sau căsnicia nu merg cum trebuie. Acesta este destinul mujicului, să nu renunțe de bunăvoie la ceea ce i se pare că e la îndemîna sa. Iar o femeie trecută deja de prima tinerețe, într-o formă nu din cale afară de strălucită, este chiar mai vulnerabilă decît o tînără fată lipsită de experiență, dar plină de energie, speranțe și vise. De mai bine de zece ani, femeia stă cu capul rezemat de genunchi, cu tîmplele prinse în palme, și se gîndește la ce viitor o așteaptă. Nici măcar o viață plină de greutăți și agresiuni, de umilințe și eșecuri, n-a reușit s-o învețe că istoria nu trebuie așteptată ci că, pe cît e omenește posibil, aceasta trebuie pur și simplu făcută. Că, chiar femeie fiind, nu strică niciodată un pic de inițiativă, o asumare mai „bărbătească” a destinului. Dar cine poate ști dacă o poveste de dragoste ruptă mai poate fi reînnodată...
6. Cherchez la femme
Inepuizabilul nostru suflet feminin a dus la feminizarea întregii noastre vieți publice, poate și a celei private. În parlamentele occidentale, circa jumătate din reprezentanții poporului sînt, de fapt, reprezentantele acestuia. Dar asta nu înseamnă că respectivele instituții ar proiecta politici lipsite de animus și bîntuite numai de anima. La noi, nu cred că vom găsi în Parlament mai multe femei decît ai putea număra folosind degetele de la ambele mîini, însă politicile definite în acel loc sau în sediul guvernului sînt atît de „feminine”, atît de fără cojones, încît inversarea raportului nu cred că ar schimba cu ceva esența a ceea ce se petrece acolo. Dacă nu cumva vor evolua înspre mai bine, dacă e să mă iau după prestațiile celor cîtorva doamne adăpostite acolo, ce mi se par mai „bărbate” decît numeroșii noștri bărbați politici închipuiți. În romanele polițiste, există mereu întrebarea privind femeia ce se ascunde în spatele incidentului criminal. În ce privește Parlamentul nostru, guvernul sau orice altă instituție publică, întrebarea nici nu mai este necesară. Femeia se află chiar în interiorul iluzoriului bărbat de stat, bine cuibărită în sufletul său, de unde îi dictează deciziile. Dar există, în viața noastră publică, de la episodul cu Vidra și Răzvan încoace, și femeia reală, din carne și sînge care-și motivează aparentul sau așa-zisul bărbat. S-a numit, pe rînd, Elena Lupescu, Elena Ceaușescu, dar nu și Elena Cuza, pentru că voievodul de la începutul primei modernizări avea preferințe infinit mai diversificate. Să nu ne lăsăm induși în eroare de episoade precum Ștefan cel Mare, Vlad Țepeș sau Mihai Viteazul, condotieri plini de virilitate, înfiorați de sentimentul expansiunii și al competiției. Cu cîteva flori nu se face nici primăvara, nici un buchet reușit, și cu atît mai mult nu se face istoria. În cel mai bun caz, te ajută s-o suporți mai ușor, recurgînd la iluzorii satisfacții compensatorii retrospective. Nu reușesc să găsesc femeia din spatele Domnului Iliescu, dar asta nu înseamnă că nu există, iar conduita sa, aparent mai virilă este destul de marcată de trecerea pe aici a mujicului. Are, uneori, obiceiuri cam muscălești. În cel privește pe Domnul Constantinescu, nu pot să nu constat o anume decizie în direcția regăsirii legăturii firești cu Occidentul, nici eforturile întreprinse în această direcție, dar pe de altă parte, nu este deloc greu să sesizezi, în spatele Domniei Sale, două femei la fel de decise. Orice se poate spune despre Doamnele Blandiana și Zoe Petre, dar nimeni nu va putea susține vreodată că nu sînt, la suflet, „bărbate”! Vorba lui Jebeleanu, „ursul Veta era un urs bărbat”! Din păcate, n-a ajutat prea mult, ex-prezidentul oprind oarecum ante portas.Cu Domnul Năstase, lucrurile sînt ceva mai complicate. Cititori ai Academiei Cațavencu cum sîntem, știm prea bine că, pentru a găsi femeia, trebuie să căutăm, totodată, și înlăuntru-i, dar și în afară, cînd la București, cînd la Cornu...
7. Final provizoriu
Aceasta este povestea „fetei tinere cu sufletul pur” și, totodată, povestea femeii mature cu o viață plină de încercări, traume și întîmplări parcă extrase dintr-un film horror. Aceasta este povestea plină de peripeții a tentativelor de modernizare a României din ultima sută de ani și jumătate. Cît o privește pe cea din urmă, așa șleampătă, uzată, pe cale de îmbătrînire, obosită, ce poți să faci altceva decît s-o iubești. Doar e femeie! Doar e vorba de prima iubire. Așa îmi spun în barbă. Așa își spune și Occidentul, tot mai șoptit de altfel, tot mai ezitant, tot mai sceptic. Nu poate să n-o mai iubească deloc, nu poți uita de tot o veche iubire, dar nici nu știe ce ar putea face pentru ea, atîta vreme cît nici ea nu prea mai știe ce vrea de la lumea aceasta.
Mi-a ieșit, oare, un fel de pamflet? Se prea poate, dar nu scrii pamflete despre ceea ce-ți este indiferent. „Iubesc România cu o ură grea”, spunea Cioran acum mai bine de șaizeci de ani, cînd România era în una din cele mai bune forme ale sale. Așa aș putea spune și eu astăzi dar, din păcate sau din fericire, nu cunosc sentimentul urii. Dacă nu mi s-ar părea oarecum peiorativ, aș folosi cuvîntul „milă”. Sau mai potrivit ar putea să fie „compasiune”. A fi român nu este o „profesiune”, cum spunea cineva oripilat de demagogia patriotardă de aici, este în schimb un fel de fatalitate de nedepășit. Nu poți să spui, pur și simplu, „de mîine nu mai sînt român”. A încercat acest lucru Cioran, a crezut că a și reușit, dar o biată tresărire de orgoliu sau de demnitate a țării în decembrie 1989, l-a făcut să-și reprime făgăduința de a o uita. Apatridul a murit „românește”. Că fiecare pasăre pre limba ei piere...
Ianuarie 2001 – August 2002, în Iași
P. S. pentru Acum: De cînd am terminat acest eseu, a mai curs ceva apă pe Dîmbovița, Someș și Bahlui și, iată-ne!, sîntem sub conducerea d-lui Băsescu, despre care, pe bună dreptate, se spune că ar avea trei cojones, iar peste asta ne-a mai absorbitără și Uniunea Europeană. Bun. Nu am decît o singură nedumerire – în ce măsură cele trei motive de fudulie chiar aparțin simpaticului Popeye și nu-s de împrumut, cu alte cuvinte dacă, în decembrie trecut, chiar am avut de ales, ori aparatul ne-a propus pur și simplu două versiuni ale lui Iuda. Deocamdată, constat că a schimbat Buzura, nu și șefii serviciilor secrete ori consilierii lăsați moștenire de omul muscalilor. Cît privește Bătrîna Doamnă, Europa, ca adept al Statelor Unite ale Americii Mari, nu am cine știe ce motive de bucurie. În ambele situații, mă consolez ca românul – dacă binele nu e, fie și răul cel mai mic!
30 Aprilie 2005, tot în Iași
P. S. pentru VoxPublica: Au mai trecut aproape cinci ani „ca nouri lungi pe șesuri” și aș spune că aprehensiunile mele din aprilie 2005 s-au cam verificat, din păcate. În ciuda „dotării” de care era vorba, nici actualul locatar de la Cotroceni, n-a făcut mare lucru, în afara unor gesturi simbolice de despărțire de trecut, dar am avut, în schimb, un cincinal de hărmălaie deplină. Acum, mai poftește un mandat – îl va obține sau nu, e treaba dumnealui, a contracandidaților și a populului suveran. Mie, oricum, nu-mi pasă. Aici și acum, nu are vreo importanță nici cine-i președinte, nici cine-i premier, care-s miniștri, care parlamentarii. „Aici, în nemica”, cu o vorbă a unui remarcabil poet din generația mea scrisă acum vreun sfert de secol! Dar ce importanță are vremea la români, la rechinii-sabie sau la sau la marile colonii de țînțari?
12 Noiembrie 2009, încă în Iași
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News



























