<strong> </strong> Pe 26 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Eugene Ionesco-Eugen Ionescu. Din pricina unei decizii cu totul exotice a fiicei scriitorului, Centenarul trece în România aproape neobservat. În aceste condiții, mi s-a părut cu totul salutar gestul revistei sibiene ”Euphorion” – tot Sibiul, tot Sibiul! – de a dedica numărul pe luna în curs acestui eveniment important. Din ce mi-a ajuns la urechi, numărul însuși al revistei cu pricina va fi un eveniment! Am fost bucuros să răspund solicitării revistei de a mă pronunța în chestiune. Ca de obicei, într-un text pentru
Pe 26 noiembrie, se împlinesc 100 de ani de la nașterea lui Eugene Ionesco-Eugen Ionescu. Din pricina unei decizii cu totul exotice a fiicei scriitorului, Centenarul trece în România aproape neobservat. În aceste condiții, mi s-a părut cu totul salutar gestul revistei sibiene ”Euphorion” – tot Sibiul, tot Sibiul! – de a dedica numărul pe luna în curs acestui eveniment important. Din ce mi-a ajuns la urechi, numărul însuși al revistei cu pricina va fi un eveniment! Am fost bucuros să răspund solicitării revistei de a mă pronunța în chestiune. Ca de obicei, într-un text pentru publicistica „on paper”, nu reușești să spui tot ceea ce voiai să spui – sigur, nu e obligatoriu să reușești asta nici în cyberspațiu. Am încercat, totuși, să rotunjesc puțin lucrurile aici.
Trăim vremuri ciudate! Nu, nu doar aici în „eterna și fascinanta”, ci în întreaga lume, pînă și în atît de subtila Franță. Iată, Doamna Marie-France Ionesco a hotărît că tatăl dumisale, celebrul dramatrug și scriitor Eugene Ionesco nu mai este (și) român, ci numai francez, deci nu are sens, ba chiar nu mai avem nici dreptul să ne amintim că îl chemase cîndva și Eugen Ionescu, născut la Slatina, din tată român, pe care dreptu-i că nu-l iubise prea mult, și mamă de origine franceză. Nu aș avea nimic cu decizia Doamnei, în fond, nu cred că este o mare scofală să fi fost sau să fii român, și pe mine mă stingherește cîteodată această apartenență, această condiție, dar nu-mi dau seama cum naiba poate fi contestată evidența! Și cu ce rezultate? Pînă acum, singurul rezultat cu claritate înregistrat fiind doar o foarte palidă aniversare a Centenarului petrecut de la nașterea amrelui scriitor și dramaturg. Pentru că, din păcate, intempestiva decizie a fiicei scriitorului este însoțită și de o mulțime de interdicții, de opreliști privind jucarea pieselor sale pe scenele românești, în acest an al Centenarului, sau reeditarea unor scrieri ale acestuia! Asta, probabil, pentru că simpla evocare a datei nașterii lui Ionescu/ Ionesco nu are cum să nu trimită și la locul acesteia! Iar despre ceea ce nu vorbim, cum ne învață gîndirea magică, nici nu există! Înțeleg că d-na Ionesco a moștenit drepturile de urmaș privind opera la plecarea dintre noi a talălui d-sale. Nu înțeleg însă cum va fi moștenit drepturi de viață și moarte privind biografia acestuia, deci dreptul cumva orwelian de a rescrie trecutul. Trebuie să recunosc că situația este, măcar, ionesciană în cel mai plin sens al cuvîntului!
Bon! La o adică, pot accepta că Elegiile pentru ființe mici sînt universale, ba chiar de-a dreptul franțuzești!, că nu au nici o legătură cu o anume dimensiune a poeziei argheziene, nu mă deranjează nici să nu-l văd pe Caragiale în filigran în teatrul ionescian, deși Ionesco însuși îl văzuse! Dar de ce ar fi scris un ne-român celebrul Nu, de ce s-ar fi obosit să radiografieze și să deteste, cu pathos deloc filtrat, un anume segment din cultura românească interbelică? A fost doar un simplu exercițiu intelectual practicat de un fel de marțian sosit în vizită „de lucru” pe aici? Se poate și asta, în fond, cînd o luăm pe o pantă atît de aiuritoare, se poate chiar orice. Doar că, după atîtea cedări, după toate aceste concesii, vine și un moment în care nu mai poți da înapoi, nu mai ai cum să dai înapoi. Ajungi la publicistica scriitorului. Fusesem uimit de dimensiunile și de diversitatea acesteia acum mai bine de douăzecișicinci de ani, cînd scriam un studiu despre generația lui Ionesco, „generația Criterion”, cum o botezasem eu atunci, și cînd am răscolit cam toată presa vremii, de pe la 1927 și pînă prin 1938. Constatasem că, alături de Eliade, Sebastian, Comarnescu, mult mai activ decît un Noica sau un Cioran, Ionescu fusese unul din cei mai productivi jurnaliști ai „tinerei generații” interbelice.
Am acum pe masa de lucru, aici în stînga tastaturii, cele două volume, care însumează peste 600 de pagini, din Război cu toată lumea, excepționala culegere de publicistică ionesciană – pe care o suspectez de exhaustivitate – realizată de Mariana Vartic și Aurel Sassu și publicată în 1992 la „Humanits”. Deci 600 de pagini de articole, publicate între 1927 și 1940. Scrisorile de la Paris apărute în 1946 în „Viața Românescă”, la cinci ani de la fixarea în Franța din 1941, au rămas fără vreo altă urmare. Fie prin decizie proprie, fie din pricina schimbării contextului politic de după război, asta nu putem ști și nici nu contează. Rămîn 14 ani de publicistică neîntreruptă, unii ani cu zeci de articole, alții cu doar cu numai cîteva. Debutează în 1927, în „Revista Liceului „Sfîntul Sava”, unde publică mai ales „cronică plastică” sau articole dedicate unor pictori români, Tonitza de pildă, și trece prin aproape toate publicațiile culturale sau cu pagini culturale ale epocii, de la „Universul literar” la „Facla”, de la „România literară” la „Convorbiri literare”, „Viața Românească” sau „Fapta”. Este prezent în episodicele publicații ale „tinerei generații”: „Floarea de foc”, „Credința”, „Excelsior”, „Reporter”, „Axa” etc, indiferent de orientarea ideologică a acestora, dar păstrîndu-și mereu distanța ideologică, și indiferent de care „grup” al generației era editorul acestor efemeride publicistice. Este chiar intersant să constați cît de inteligent politic a putut fi Ionescu/ Ionesco încă de foarte tînăr, evitînd, deosebit de bună parte a colegilor de generație, cîntecele de sirenă ale ambelor extremisme politice, comunismul și fascismul, fie și în versiunea băștinașă a legionarismului care a sucit multora mințile.
Despre ce scrie? Despre literatură, despre artele plastice, despre teatru, despre o mulțime de subiecte, domenii, persoane. Despre Arghezi și Cezar Petrescu, despre Titu Maiorescu și Paul Valery, Whitman sau Proust, despre colegul de generație Noica și despre Stere. Scrie practic despre orice, cel mai adesea la „temele zilei”, deci noi apariții editoriale, noi vernisaje sau premiere teatrale. Este un jurnalist cultural mereu branșat la ce se întîmplă pe scena culturală a vremii, care-și pronunță cu hotărîre diagnosticele, deci „da”-urile și „nu”-urile, în mod poate neașteptat aflate într-un anume echilibru de ansamblu în această importantă operă de comentariu cultural. Chiar și în perioada plecării în Franța, de la sfîrșitul anului 1938 și începutul lui 1940, înainte de desțărarea definitiva, alimentează publicațiile din țară, „Viața Românească” și „Universul literar”, mai sporadic desigur, cu epistolele sale pariziene. La apariția culegerii, editorii anunțau: „Război cu toată lumea este o nouă surpriză ionesciană – literatura română descoperă, după cinci decenii, că avea o carte senzațională, necunoscută”. Chiar dacă pentru unii dintre noi, ce care cotrobăisem prin colbul adunat pe presa vremii, această „carte” nu era chiar necunoscută, pentru ansamblul publicului românesc a fost, într-adevăr, o mare și plăcută surpriză.
Bon. Fiul avocatului Ionescu din Slatina și al Theresei Ipcar, fiica unui inginer francez stabilit în România, și-a început drumul spre glorie ca publicist cultural român – și a devenit, după aceea, ilustrul dramaturg al absurdului și membru al Academiei Franceze! Eu cred că e, mai degrabă, foarte bine că lucrurile stau astfel. Doamna Marie-France Ionescu crede că nu.
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News



























