Am mai semnalat aici cocheta si provocatoarea aparitie editoriala de la editura Art - Noile mitologii. Revin si reproduc cu acordul editurii un text care pica perfect pe contextul politic pe care il traversam. E un despre "Pasiunea pentru sondaje": Thierry Pech <strong>Pasiunea pentru sondaje</strong> Au fost două sute în timpul campaniei prezidențiale din 2002 și vreo trei sute pentru cea din 2007: mai mult de un sondaj pe zi timp de nouă luni! Sondajele sunt incontestabil obiectul unei vii pasiuni democratice. În timpul săptămânilor care precedă aceste mari întâlniri ale
Am mai semnalat aici cocheta si provocatoarea aparitie editoriala de la editura Art - Noile mitologii.
Revin si reproduc cu acordul editurii un text care pica perfect pe contextul politic pe care il traversam. E un despre "Pasiunea pentru sondaje":
Thierry Pech
Pasiunea pentru sondaje
Au fost două sute în timpul campaniei prezidențiale din 2002 și vreo trei sute pentru cea din 2007: mai mult de un sondaj pe zi timp de nouă luni! Sondajele sunt incontestabil obiectul unei vii pasiuni democratice. În timpul săptămânilor care precedă aceste mari întâlniri ale societății cu ea însăși, Franța și francezii se studiază, se examinează, cu o atenție soră cu obsesia. Un cetățean de pe Sirius care ar debarca la noi în asemenea momente ar fi de-a dreptul surprins să descopere această mulțime încântată să-și arunce sieși priviri galeșe.
Pasiunea pentru sondaje nu este monopolul francezilor. Vecinii din jur sunt la fel de amatori. Fenomenul face parte din viața democratică. Prin definiție, într-o democrație transmiterea puterii este incertă, consensul e maleabil, iar preferințele colective sunt imprevizibile. Îndelungata bătălie a oamenilor pentru a-și alege în mod liber guvernarea a instalat în mijlocul vieții lor obișnuite un teribil suspans, deschizând totodată celor care cercetează opiniile o piață formidabilă. În momentele de mare incertitudine, în ajunul unui scrutin decisiv, sondajele ne arată aspectul enigmatic al unei voințe majoritare, care, ipotetic vorbind, va fi decisă la urne, încununând „voința poporului“. Dar poporul încă nu știe ce gândește poporul în acel moment. El se cercetează, se sondează, se răzgândește, se auscultă: poporul este în gestație.
Astfel, în absența unui dumnezeu, sondajele ajută societatea să-și suporte mai ușor misterul propriei identități. Alchimia subtilă a eșantioanelor reprezentative, metoda de a stabili procentele, obscura aritmetică a procentelor de eroare, urmărirea metodică a tendințelor de cursă lungă, toată această tehnologie statistică scoate în evidență o ființă colectivă care, altminteri, ar trebui să aștepte rezultatele de la urne pentru a se elibera, pentru a ajunge la lucruri concrete, pentru a ieși din speculație sau din starea de agitație.
Curiozitatea aproape divinatorie care se stă la baza comandării sondajelor – curiozitatea de a ști ce ne rezervă viitorul – este astfel dublată de o curiozitate legată de noi înșine: aceea de a ne cunoaște prezentul. Așadar, trebuie să facem distincție între cele două funcții ale sondajului: o funcție prospectivă și o funcție introspectivă. Așteptăm de la un sondaj să ne spună care e candidatul cu cele mai multe șanse de reușită la un moment dat și totodată să ne arate în ce societate trăim, cu cine împărtășim aceleași păreri, câți gândesc ca noi și câți gândesc diferit. Pe scurt, vrem să fim puși în scenă ca un corp politic care hotărăște viitorul și ale cărui preziceri trebuie ascultate cu sfințenie în așteptarea verdictului.
Firește, cei care ne sondează, indivizi care știu să-și apere meseria în cadrul numeroaselor polemici pe care le suscită, resping un asemenea vocabular. „Un sondaj nu este o prezicere, repetă ei de-a lungul anului, ci o fotografie a opiniei publice la un moment dat și într-un anumit loc.“ La care am putea adăuga: o fotografie neclară, prost încadrată, cu contraste adesea discutabile, sistematic retușată și aranjată înainte de a fi difuzată. Însă, în ciuda atâtor precauții și a atâtor artificii, sondajul este la mare preț, de parcă ar fi o profeție sau un adevăr care ridică opinia momentului la rangul de viitor și de generalitate. Dacă așteptarea nu ar fi atât de mare, multe dintre aceste oracole nesigure n-ar vedea lumina zilei. De altfel, când „fotografia“ apare în sfârșit pe prima pagină a ziarelor și pe principalele site‑uri, protestele virtuoase ale profesioniștilor sunt cu desăvârșire uitate. Comentariul are un cu totul alt ton, o voce din off pare că s-a instalat în centrul spațiului public: „Nicolas Sarkozy e în fruntea cursei“ (va câștiga), „Ségolène Royal recuperează din handicap“ (dar o să piardă), „Chirac îl ajunge din urmă pe Balladur“ (e clar că va câștiga), „Le Pen va fi în turul doi“ (oare trebuie să credem în sondaje?).
Practic, cele două fețe ale acestei libido sciendi democratice (curiozitatea pentru ce ne rezervă viitorul și curiozitatea pentru prezent) sunt strâns legate între ele. Și asta pentru că, prin părțile noastre, identitatea colectivă nu pică din cer și nici nu se trage din vreo oarecare tradiție superioară, ci se identifică cu manifestarea unei intenții comune. În felul acesta, ea seamănă foarte bine cu o formă de proiectare în viitor. E vorba despre destinul unei ființe colective care nu-și realizează unitatea decât prin exprimarea voinței.
Dar, probabil, ceea ce explică cel mai bine actuala pasiune a francezilor pentru sondaje este funcția lor introspectivă. Căci, mai mult decât altele, societatea franceză a devenit opacă față de ea însăși. Instrumentele folosite pentru a o descrie sună fals. Astfel, anchete recente arată că francezii știu din ce în ce mai puțin din ce categorie socială fac parte și cu greu reușesc să-și califice meseria. Nu mai există, ca altădată, o „lume muncitorească“ bine definită, ci muncitori de diferite condiții. Nu mai există o clasă de mijloc cuceritoare, învestită cu sensul istoriei, ci categorii intermediare, dintre care o bună parte au îndoieli cu privire la viitor și se tem pentru copiii lor că vor trăi într-o societate degradată. Alături de funcționarii marilor birocrații de ieri, s-a dezvoltat o întreagă categorie de mici proletari care asigură tot felul de servicii, într-un mod destul de haotic și cu o conștiință de sine aproape inexistentă. Pe scurt, majoritatea marilor istorii sociale care organizau structura societății franceze se destramă, fiind urgentă o fotografie de familie, această oglindă a recunoașterii în care obositoarea lor diversitate va fi în sfârșit raționalizată și simplificată, reducându-se la câteva valori medii.
Pasiunea pentru sondaje e dominantă în zilele noastre tocmai din cauza acestui narcisism apăsător. E acea dorință de a ști, de a se cunoaște, de a se reprezenta, care nu se potolește niciodată.Ultima lucrare publicată: Les Multinationales du cœur [Multinaționalele sufletului] (împreună cu Marc‑Olivier Padis),Seuil, Paris, 2004.
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News



























