Eram de aproape un an corespondent plătit cu minutul la Europa Liberă. Într-o seară, cînd mă duc să înregistrez, îl văd pe Mircea Iorgulescu. Ne întîlniserăm ultima oară la România literară în 1989. Îi dăduse articolul lui Roger Câmpeanu. Ne-am salutat complice, ca de obicei. El urma să plece într-o excursie în străinătate. Credeam că se va întoarce și sînt sigur că înainte de a pleca și el credea același lucru. Ajuns în Franța, cu automobilul său Dacia, a avut de ales între a rămîne acolo împreună cu soția lui, care nu mai voia să se revină în țară
Eram de aproape un an corespondent plătit cu minutul la Europa Liberă. Într-o seară, cînd mă duc să înregistrez, îl văd pe Mircea Iorgulescu. Ne întîlniserăm ultima oară la România literară în 1989. Îi dăduse articolul lui Roger Câmpeanu. Ne-am salutat complice, ca de obicei. El urma să plece într-o excursie în străinătate. Credeam că se va întoarce și sînt sigur că înainte de a pleca și el credea același lucru. Ajuns în Franța, cu automobilul său Dacia, a avut de ales între a rămîne acolo împreună cu soția lui, care nu mai voia să se revină în țară și a se întoarce singur. Cele două fete ale lui Mircea Iorgulescu erau în România.Cînd după cîteva săptămîni am auzit în redacție că „a rămas Iorgulescu” am avut un șoc. Ca și Nicolae Manolescu, Iorgulescu era adeptul luptei de poziții de aici, condensată în formula „Să plece ei, de ce să plecăm noi?”. E adevărat că înainte de excursia din care n-avea să se mai întoarcă Mircea Iorgulescu era bolnav și că posibilitățile lui de a avea un tratament medical sigur în țară erau tot mai scăzute, totuși nu îmi pica bine că un luptător ca el plecase. L-am auzit apoi la Europa Liberă cu niște comentarii prudente, dar în care îi recunoșteam nervul polemic.După alte cîteva luni a venit revoluția, încît n-a apucat să devină una dintre marile voci ale Europei Libere, ceea ce cred că l-a marcat după aceea. Oricum, de pe urma experienței sale pariziene a devenit un susținător al stîngii sindicaliste , mai întîi cu umor, apoi tot mai ritos.
Ne revedem la Europa Liberă. Părea neschimbat, cu ochii lui mari, strălucitori și cu vocea bine timbrată, pe care i-o știam.
Biroul din București al Europei Libere se mutase din strada Jules Michelet pe Eminescu, într-un bloc de opt etaje cu firme, reprezentanțe diplomatice și chiriași unul și unul care aveau să cumpere unul cîte unul apartamentele pe care le primiseră de la Regia Autonomă care avea în proprietate locuințele de protocol, blocurile pentru diplomați și diverse locuințe de serviciu pentru demnitari. Europa Liberă avea un apartament la etajul opt.
După ce ne îmbrățișăm, Mircea Iorgulescu mă anunță cu voce gravă: „Ești citit!” „De cine?” îl întreb. „De mine.” îmi răspunde, ca și cum ar fi fost propria sa instanță. La Europa Liberă era considerat un jurnalist excelent, chiar și de cei care nu puteau să-l înghtă. Știa să descopere subiecte și era respectat pentru viziunea lui asupra evenimentelor din țară. Dar n-o nimerea totdeauna. Într-o zi, la Praga, apare în biroul redactorilor. „Nu mai scrie nimeni!” zice, semn că avea ceva important de comunicat: „În România s-a scumpit peștele!” anunță, după care părăsește biroul redactorilor, lăsîndu-i pe toți să se întrebe „Și ce dacă?” Peste vreo jumătate de oră se întoarce cu explicația: „E semn de criză!”