Espresso· 10 min citire

România de azi vine din cea de ieri și de alaltăieri!

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 9 nov. 2009, 10:39

<strong> </strong> De curînd, revista „Cuvîntul” mi-a solicitat un răspuns la o anchetă despre cele mai sensibile probleme ale României de azi, de la funcționarea instituțiilor la crizele zilei, economică și politică, la raporturile masse – elite și diverse alte chestiuni de lidership. Însă, pe de o parte, o publicație „on paper” îți poate oferi, prin firea lucrurilor,  numai un spațiu limitat de exprimare, pe de alta, a trebuit să răspund în grabă. Prin urmare am decis să dezvolt aici ceea ce n-am reușit acolo, plecînd de la concisul ghid interogativ al publicației,


De curînd, revista „Cuvîntul” mi-a solicitat un răspuns la o anchetă despre cele mai sensibile probleme ale României de azi, de la funcționarea instituțiilor la crizele zilei, economică și politică, la raporturile masse – elite și diverse alte chestiuni de lidership. Însă, pe de o parte, o publicație „on paper” îți poate oferi, prin firea lucrurilor,  numai un spațiu limitat de exprimare, pe de alta, a trebuit să răspund în grabă. Prin urmare am decis să dezvolt aici ceea ce n-am reușit acolo, plecînd de la concisul ghid interogativ al publicației, căreia îi urez revenire lungă! N-am reluat întrebările pentru că se subînțeleg. O schimbare de planificare – din pricina programului meu infernal de marți, care nu mi-ar permite să fiu atent la eventualele comentarii, voi posta lunea și joia.

1. Problema este interesantă! Dar, în fond, este vorba despre un ghem întreg de probleme, desigur legate și interferente, și chiar mă întreb cum aș putea eu, biet autor individual cu puteri limitate, să le rezolv pe toate deodată într-un răspuns, fatalmente limitat, la o asemenea anchetă. Pot încerca, în cel mai bun caz, să încerc o foarte sumară schiță de rezolvare, să aproximez, în linii foarte mari, o soluție (prea, mult prea!) simplă la o problemă extraordinar de complexă. Cred că zeci, dacă nu sute de autori au încercat să ducă la un bun liman chestiunea rolului personalităților în istorie, precum și pe cea conexă a raportului dintre elite și masse și nu cred să se fi ajuns la soluții satisfăcătoare pentru toată lumea! Cum mi se pare mie acum, societățile moderne mizează mai puțin pe calitățile intrinseci ale liderilor și mai mult pe modul în care funcționează instituțiile, mai precis pe coerența relațiilor dintre legi, instituții și proceduri. Pe de altă parte, este limpede că, la începutul unui proces de modernizare, deci unul care sosește pentru a înlocui o structură pre-modernă, cazul primei modernizări a României, inițiată principial pe la 1840 – 1848, faptic după 1859 și încheiată odată cu adoptarea Constituției din 1923, sau al unuia de revenire la modernitate după un parcurs în afara acesteia extra-modern cu alte cuvinte, cazul României de după 1989, rolul liderilor și al elitelor se poate pune și cu totul altfel decît în modernitatea efectivă. Ce vreau să spun? Că pentru primul proces de modernizare a României rolul și calitatea antropologică ale tinerilor boieri pașoptiști și ale membrilor generației imediat post-pașoptiste, au fost esențiale, cum a fost decisivă și depistarea principelui Carol care să-l înlocuiască pe domnitorul-jucător, mult prea jucător, Alexandru Ioan Cuza, care și-a epuizat capacitatea de a genera speranțe și de a fi numele soluțiilor necesare României mult mai repede decît credeau cei care au manevrat extraordinar de abil pentru a-l aduce pe tronul Principatelor Unite. Mă refer, da, la „boierii tineri”, cei care aveau să devină Părinții Fondatori ai României moderne, devreme ce o burghezie nici nu exista, abia își arăta tuleiele. Deci, prima modernizare a României a durat aproape o sută de ani și ne-a condus la o modernitate acceptabilă de numai cincisprezece, de la 1923 șa 1938! Asta e și toată tradiție democratică a Românei, bazată pe sufragiu universal, care cu adevărat universal n-a apucat să ajunga! După care a urmat un ocol prin extra-modernitate de cincizecișiunu de ani! Un fapt remarcabil, adesea ocultat de istorici în general, de specialiștii în in istorie socială și în mentalități în special, este acela că prima modernizare a României a fost împlinită în condițiile unei populații în imensa sa majoritate rurală, peste două treimi, și analfabetă, peste trei sferturi, ceea ce face să țină oarecum de miracol reușita acesteia. E drept, nici n-a durat, s-a prăbușit la primele cîntece de sirenă ale autoritarismului și totalitarismului interbelic! Țărănimea nu este cea mai reformistă clasă, iar analfabeților nu este peste măsură de ușor să le explici binefacerile reformelor. Prin urmare, dacă lăsăm deoparte miracolul, trebuie să dăm vina succesului, fie el și temporar, pe calitatea elitelor care au pregătit și au susținut cu încăpățînare proiectul modernizării.
2. De bună seamă că, după 1989, ar fi fost excelent dacă „sceptrul republican” (Salvador Dali, 1974, cu prilejul auto-declarării lui Ceaușescu drept președinte al RSR, într-o telegramă imprudent publicată în „Scînteia”!) al României ar fi fost preluat de un președinte de talia unor Havel sau Walesa, dar ar fi fost posibil? De bună seamă că nu, devreme ce în România ceaușistă n-au existat mișcări civic-politice de genul celor care au zdruncinat comunismul vreme de decenii în țările celor numiți sau în Ungaria, RDG, chiar și Bulgaria, care a exersat EcoGlasnosti-ul și mitingurile sale cîțiva ani înainte de prăbușirea oficială a comunismului și al cărei partid comunist a avut resurse interne să schimbe Jivkov-ul stagnării cu reformistul Mladenov! Așa că imobila, reticenta la gorbaciovism Românie și-a selectat primul lider de după comunism din ce-a putut oferi mai bun „boierimea ceaușistă”, pe dl. Ion Iliescu. Și nici dl. Constantinescu, ajuns la putere după ce „restaurația de catifea” se cam produsese, n-a dovedit calități similare cu cele ale Principelui, apoi Regelui Carol I! Și nici măcar cu ale lui Vodă Cuza, deși abordase poze acestuia. Interesant – această modernizare se desfășoară în condițiile unei populații majoritar urbane, alfabetizată în cvasi-totalitatea sa și în condiții istorice – prăbușirea comunismului european, apartenența la UE și NATO etc – de care nu ne-am mai bucurat niciodată și tot nu ne iese! O parte măcar a acestei vocații a eșecului vine desigur din trecut... Inclusiv din cel recent devreme ce ne-a prins prăbușirea „lagărului socialist” fără măcar niște germeni firavi de societate civilă. Și nu e ușor, obiectiv vorbind, să începi să institui în același timp societatea politică și pe cea civilă, adesea amestecîndu-se una cu alta de nu se mai vede civil de politruc!
3. Dar să lăsăm deoparte trecutul mai îndepărtat, despre care s-au scris deja zeci de mii de pagini și am mai putea glosa pe alte mii de pagini, și chiar pe cel foarte recent, care nu ne-ar lua un efort cu mult mai mic, pentru că acesta oferă mai multe date analizei decît cel mai îndepărtat, și să revenim la prezentul fierbinte. Nu că ar pretinde un efort mai ușor, dar măcar ne putem iluziona cu senzația unei anume utilități! Desigur, cel mai potrivit model de societate pentru România, ca și pentru orice altă societate care se dorește modernă, este democrația liberală, deci o societate capitalistă și democratică în același timp! Este, în momentul de față, România o asemenea societate? De bună seamă că nu, deși niște pași, unii decisivi, s-au înregistrat în această direcție. Prea puțini, probabil, pentru cei douăzeci de ani care au trecut de la căderea oficială a comunismului și față de speranțele noastre dezlănțuite din acel moment. Din păcate, exact pe măsura startului luat în acea clipă, cumva astrală, influențat și el, startul – cum altfel? –, de condițiile de start, deloc similare cu cele din țările în care oameni și grupuri se ocupaseră de zdruncinarea comunismului înainte de prăbușirea sa și puseseră măcar germenii societății civile. Ca să nu mai spun că avuseseră o cu totul altă tradiție burgheză înainte de instalarea comunismului! Dar să nu intrăm în cerc, acesta devine repede vicios și nu mai reușim să ieșim de acolo!
În fond, o societate modernă, o democrație liberală este foarte puțin dependentă de calitatea excepțională a liderilor de la vîrful puterii, însă vital dependentă de calitatea ansamblului legi – instituții – proceduri. Noi ne-am ocupat vreme de vreo douăzeci de ani cu aflarea răspunsului la întrebarea „De ce nu avem un Havel?” și cu căutarea obstinată, în „neantul valah” (Cioran), a unor lideri providențiali. N-am răspuns nici la întrebarea cu pricina, nici n-am găsit ceea ce, de fapt, nici nu era de găsit! Nu mă exclud, desigur, nici pe mine din această ecuație. N-am stat noi chiar degeaba în rest, în toată această perioadă, de bună seamă. Am adoptat aquis-ul comunitar, desigur păstrînd în legile noastre o mulțime de „originalități”, de „românisme” de care ne este greu să ne despărțim, să nu ne pierdem sufletul strămoșesc probabil. Am creat și un sistem de instituții politice, administrative, economice, juridice, cultruale etc aparent similare cu cele evropenești, dar nu chiar întocmai!, dar nimic nu pare să funcționeze ca lumea! Și nu funcționează, de fapt, și nici nu vor putea funcționa din pricina cvasi-inexistenței procedurilor, a lipsei de respect pentru acestea atunci cînd, totuși, printr-o minune, ele par să existe. Să fiu limpede – cadrul instituțional și legislativ sînt foarte importante, ele sînt „formele” care trebuie să stimuleze „fondul”, să-l oblige pe acesta să le umple, să le dea conținut. Or, interfața dintre „forme” și „fond”, reprezentată de proceduri este la noi fie absentă, fie facultativă! „Noi sîntem români”, dar spunem asta nu constatativ ci evaluativ, pe noi ne plictisesc regulile, ca să nu mai vorbim de efortul constant într-o anume direcție, noi desfacem un Mercedes, iar cînd îl refacem, mai ieșim în cîștig și cu o bicicletă și-un landou. Se poate și așa? Bineînțeles că se poate, vedem asta zi de zi, n-o să dispărem din pricina asta, dar nici nu vom ajunge prea departe pe drumul modernizării, vom rămîne mereu la coada plutonului și vom fi prilej de studiu pentru antropologii exotismului și pentru glumele altora.
4. Prin urmare, pe de o parte, trebuie refăcut cadrul legislativ începînd cu temeiul său constituțional, care va fi fost potrivit pentru dl. Iliescu și vremea dumisale, dar acum e blocant – de la forma de guvernămînt hibridă la imprecizia definirii puterilor în stat și, mai ales, a unor raporturi foarte clare între ele, nimic nu este ca lumea în textul constituțional și asta se vede foarte bine în actuala criză politică și în aproape imposibilitatea de a mai ieși din ea –, pe de alta, este necesară și refacerea instituțiilor în conformitate cu o nouă viziune, mai apropiată de cea europeană și cît mai ruptă de tradiția noastră bizantin-clientelară. După aceea, cu puțin noroc, poate mișcă și „fondul” în direcția asimilării „procedurilor”! Dacă nu, nu! Și, atunci, rămînem în ceea ce trăim și acum, o societate cu tendințe de modernizare niciodată duse pînă la bunul lor sfîrșit, o democrație liberală aproximativă și, pe cale de consecință foarte fragilă, vulnerabilă și la eventualii stimuli perturbatori externi, și la crizele interne, care vor avea, firesc, tendința să se multiplice și agraveze, și la tendințele cezariste ale vreunui lider auto-declarat providențial care, într-o societate tulbure ca a noastră ar reuși să reunească consensual elitele aproximative și sprijinul de massă! N-ar fi un Lukașenko sau un Voronin, desigur, nici un Putin, nici măcar un Chavez, dar ar putea fi versiunea soft, că doar sîntem în UE!, ar oricăruia dintre ei, dacă nu o încrucișare miciurinistă între toți!
5. Să definesc un lider potrivit noilor vremuri? Unul adecvat țintelor numai sumar inventariate? Nu știu dacă sînt în stare, nu știu nici măcar dacă acest lucru este chiar atît de important. Dacă mă forțez, totuși, l-aș vedea undeva la încrucișarea – de data asta, dacă se poate, nu miciurinistă! – între Carol I, De Gaule, Kohl, Havel și Walesa. Dar dacă așa ceva ar fi fost posibil, bănuiesc că ar fi apărut și ar fi reușit să-și semnalizeze deja într-un fel ori altul prezența. Deocamdată, oarecum apofatic, aș putea spune doar că un lider potrivit ar fi unul cu totul altfel decît cei pe care i-am avut pînă acum, de la dl. Iliescu, trecînd prin dl. Constantinescu și sfîrșind cu dl. Băsescu. Se întrevede măcar așa ceva pentru sfîrșitul acestui an? În opinia mea, nu. Cu atît mai mult ar trebui, prin urmare, să vedem ce putem face cu ansamblul acela complex și atît de delicat format din legi, instituții și, desigur, proceduri! Asta ar putea, probabil, să ne pună în mișcare și să ne dea o direcție. Dacă nu, nu! „Iar noi locului ne ținem/ Cum am fost așa rămînem”. Nu știu însă dacă vorba poetului e valabilă în toate privințele!

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din Espresso