Talentatul domn Voinescu și Liga Intelectualilor Neimplicați

Îl admiram într-o oarecare măsură pe dl Voinescu. Cred că ne-am și strîns mînă odată la un party al trustului Realitatea-Cațavencu. Mi l-a prezentat dl Pătrășconiu. N-am schimbat decît două vorbe, așa cum e firesc și politicos. Îl citeam în Cotidianul, îl citeam în Dilema veche, admirația mea făță de domnia sa era, o știam și recunosc oricînd, contaminată întrucîtva și de admirația deosebită pe care i-o port și i-o voi purta dlui Andrei Pleșu. Între timp, dl Voinescu a făcut pasul decisiv pentru cariera dumisale și a pășit în politică. Practic, din acel moment, lectura pe care i-am făcut-o textelor și luărilor dumisale de poziție a trecut, cum cred că e firesc, legitim și sănătos, de sub specia prezumției de convingere sub cea a suspiciunii de interes politic.
L-am văzut zilele trecute la televizor într-o companie selectă, alături de dna Săftoiu și dl Gușă. M-am uitat cu milă și înduioșare la acești trei oameni tineri, inteligenți, mai mult sau mai puțin cultivați, care au trecut pe rînd prin sufetul și apropierea dlui Băsescu. Toți știu cine e dl Băsescu. Și nu acel Traian Băsescu de care vorbim pe bloguri, prin ziare. Nu, îl știu pe adevăratul Traian Băsescu, așa cum vă știți și voi foștii și actualii șefi. Nici dna Săftoiu, nici unsul cu toate alifiile domn Gușă, nici renascentistul domn Voinescu nu vă vor spune vreodată adevărul sau, mă rog, tot adevărul, despre Traian Băsescu, oricum partea esentiala. Acel adevăr trebuie să-l intuiți, să-l recompuneți cu armele imaginației, ca pe un peronaj literar, care ajunge să fie mai veridic decît modelul lui viu tot așa cum Monalisa pictată de Michelangelo e mai aproape de esența femeii decît femeia ce i-a stat drept model. În orice caz, diferențele dintre cei trei sînt importante și cazurile lor merită analizate separat. Relația Gușă versus Băsescu e expresia luptei între doi bărbați cu instincte similare, doi carnasieri care s-au aliat să vîneze și apoi nu s-au înțeles în procesul sfîșierii prăzii, pe cînd dna Săftoiu e o femeie dezamăgită de un bărbat politic, o femeie puternică, vanitoasă întrucîtva, dar onestă în adîncul ei, care a ajuns să regrete tardiv că și-a implicat familia într-o afacere în care a fost tîrîtă pas cu pas pînă dincolo de limita pe care și-o stabilise, iar acum încearcă sentimente amestecate de reproș, dorință de a-l pedepsi pe fostul manipulator, dar și o anume onestitate de a reveni la idealurile care au animat-o să i se alăture lui Traian Băsescu și pe care știe, de la un punct încolo, a înțeles că acesta i le-a manipulat.
Are, însă, în ochii mei, o biluță albă pentru faptul de a fi singura femeie care a ieșit din spațiul gravitațional al lui Băsescu, un spațiue pe care, o știm cu toții, marele Neptun adună sateliți feminini cu duiumul din motive pe care le înțeleg foarte bine. Stana Anghelescu (ehe, cine o mai ține minte pe Stana și pe soțui ei cu pălărie de cowboy, care flutura steagul portocaliu pentru ca mai apoi să se ia cu vîndut țigări netrimbrate și să moară subit în timp ce nevastă-sa era consilieră la Cotroceni), Anca Boagiu (fata ai cărei chiloței Traian îi știa de cînd era mică și se juca în fața blocului), Cristina Pîrvulescu (blonda de la Integrare, tehnocrata aia mică din Primăria Capitalei pe care a propus-o nea Traian ministru și s-a făcut de rîsul curcilor la audieri în comisie - acum e șatenă și e la Poteraș la sector, luptă contra grupurilor de interese), Mioara Mantale(vai, ce doamnă¡), Roberta Anastase (într-adevăr!), ca să nu mai vorbim de feblețea absolută, onorabila doamnă Udrea, toate au rămas pe orbită. Magnetismul personal al lui Băsescu în materie de doamnele cu care lucrează nu are, sînt ferm convins, nici o legătură cu vreo formă oarecare de relații extraprofesionale, ca să nu fiu nepoliticos. Nici vorbă de așa ceva.
E pur și simplu legat de faptul că dl Băsescu, cu formidabila sa intuiție, cu inteligența sa emoțională nativă și feroce, a înțeles că femeile au dispoziții de fidelitate elastice, în sensul că rezistă mai mult la manipulare, sînt mult mai ușor de folosit decît bărbații în combinații, că selectate atent sînt chiar mîndre să se sacrifie ca pioni pentru regele lor. Omul politic Traian Băsescu are, ca un mare om politic ce e, capacitatea de intuiție psihologică a maselor, a femeilor, a adversarilor. Ceea ce-i lipsește nu e talentul politic. Nu, pe ăsta îl are din plin, cu mult peste Geoană, Antonescu, Vadim, Iliescu și aș îndrăzni, Ceaușescu. Ceea ce-i lipsește lui Traian Băsescu sînt convingerile. Atît. Ceea ce nu-i deloc cel mai grav lucru din lume, dat fiind că marii majorități a politicienilor le lipsesc convingerile. (da, știu, dar eu prefer să nu acord cu "majoritatea"!)
Dar să revenim puțin la dl Voinescu. Întrebat de dna Săftoiu, dacă e normal ca șeful statului să acuze pe cineva fără dovezi, dl Voinescu a răspuns precum Ițic, cu o întrebare adică, zicînd ceva de genul "Vreți să spuneți că nu există suspiciuni în rîndul opiniei publice cum că oamenii ăștia nu sînt" mafioți, hoți, șamd.?" Se discuta despre oligarhi, grupuri de interese, hoți, știți tema. Care va să zică, dl Voinescu, care are o logică impecabilă, o minte capabilă să nuanțeze și ideea unei aripi de libelulă, vine și hăcuiește grosolan, cu un sofism impardonabil pentru nivelul său intelectual întrebarea interlocutoarei și trece în pași de manea de la suspiciunea publică (rezonabilă sau nu, oricum discutabilă juridic) la legitimitatea acuzării publice, etichetărtii, stigmatizării, șamd. Zice gura lumii că ești curvă, ei bine, iată demonstrația că ești, pare să spună, dl Voinescu. Halal democrație, halal prezumție de nevinovăție, halal idee de justiției!
Vedeți dvs, politica practicată ca ocupație zilnică, ca profesiune remunerată, în cadrul unui parid sau în echipa unui om politic, nu se poate desfășura sub specia sincerității absolute, a exprimării oneste a unor convingeri profunde, a consolidării prin dialog deschis a convingerilor sau testării dilemelor adînci. Cred că odată ce ai intrat în politică, spațiul libertății tale exterioare de exprimare s-a limitat drastic și, într-un fel, ai semnat pactul cu diavolul politic, acel diavol genial, responabil cu opiniile politice ale grupurilor de oameni. Fiindcă, da, cred că diavolii au și ei specializările lor, ca și îngerii. Există "îngeri ai neamurilor", cum există și diavoli ai partidelor, maeștri nevăzuți ai psihosociologiei colective, buni consilieri în manipulare, strașnici experți în arta vanităților.
La fel se întîmplă, în opinia mea, și cu ziariștii, comentatorii, intelectualii publici care au ajuns să se manifeste fățiș în favorea unui om politc sau partid. Firește, poți avea opțiuni politice, dar dacă ai ajuns să ai simpatii/pasiuni și să ți le manifești explicit, fie prin a vorbi/scrie excesiv de binevoiror despre un anume om politic și a ataca fățiș/voalat pe dușmanii săi de moment, căutîndu-le nod în papură, dar făcîndu-te că nu vrei decît să dai în vileag arta necurată a țeserii de rogojini, atunci lucrurile sînt clare. În plus, genul ăsta de subtilități tine la proști dar, mă rog, prostia e un concept discutabil, mai ales în ziua de azi. Totuși, manifetarea fățișă a pasiunii nu e o chestiune chiar atît de gravă, din moment ce toti sîntem mai mult sau mai puțin niște mincinoși. Ceea ce e însă trist, din punctul meu de vedere, și sînt convins că și din cel al dlui Pleșu, asta deși n-am vorbit niciodată despre asta și cel mai probabil nu vom vorbi niciodată, e că eu nu-l mai pot crede pe dl Voinescu. Și asta pentru că știu ce e-n sufletul lui. De unde știu? Secretul meu. Dar știu. Și el, dacă vă citi vreodată acest text, va înțelege și de ce știu și tocmai de aceea e foarte puțin probabil să ne mai strîngem vreodată mîinile, ceea ce e absolut firesc, civilizat și lipsit de complicații pentru amîndoi din moment ce viața domniei sale se va dezvolta spre o frumoasă carieră politică iar a mea, Dumnezeu știe către ce se va îndrepta. Părearea mea e că oamenii, și eu, și voi, și dl Voinescu, se tem cel mai mult de aceia despre care știu, simt, înțeleg că le-au priceput slăbiciunile, dramele, durerile, și mai ales vanitățile. Paradoxal, ne îndepărtăm tocmai de aceia care ne-ar putea salva și ne apropiem de cei care ne pot distruge. Dar, ce să-i faci? Diavolul e artistul suprem al împletirii vanităților noastre, despre care ne face atît de srălucit să credem că sînt cele mai adînci convingeri.
Visez, de pomană, bineînțeles, la o Ligă a Intelectualilor Neimplicați, un fel de club exclusivist în care să fii admis ca membru al acelei comunități de egali, profund diferiți în idei și păreri, dar respectînd cu toții aceiași regulă de fier: odată intrat nu poți sprijni fățiș nici un om politic! Dacă totuși l-ai sprijnit să fii rugat civilizat să părăsești incinta pentru a i te alătura acelui om, dar pierzîndu-ți pe viață dreptul de a reveni în Liga Intelectualilor Neimplicați. O să întrebați cine va decide dacă implicarea e sau nu "fățisă"? Simplu: votul majorității membrilor Ligii. Firește, există și pericolul ca majoritatea membrilor să susțină fățiș pe cineva și la vot, să se coalizeze conjunctural pentru a anula atributul de "fățiș" al adeziunii acțiunilor fiecăruia dintre ei. E un risc, dar destul de mic, care poate fi considerat neglijabil din două motive: 1) e puțin probabil ca toți intelectualii clubului, care decid dacă acțiunea unuia dintre ei de susținere a unui om politc e "fățișă", să se implice simultan în susținerea aceluiași candidat politic; 2) Intelectualii sînt niște monumente de vanitate. Și orium, clubul acela n-ar salva viața nimănui. Singurul lucru bun pe care l-ar face ar fi să-i impiedice pe intelectuali să arate lumii care e Nordul politic. Ceea ce nici nu e mare lucru.