Espresso· 6 min citire

Tipic românesc: Mircea Geoană, mai tare ca Madonna!

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 26 oct. 2009, 14:17

Dacă i-ai povesti unui extraterestru că la noi, cînd vin alegerile prezidențiale, unul dintre candidați recită la televizor un poem marinăresc, din creația proprie, iar altul cîntă Mă dusei să trec la Olt, ar zdrăngăni vesel din antenuțe și ar trage o singură concluzie de bun simț. Că pe planeta Romånia totul e rezolvat și că jocul electoral are o singură miză: Ministerul Culturii. Că războiul stelelor se reduce la Băsescu, care susține <strong>reformele în poezie</strong>, și la Geoană, care militează pentru <strong>subvenționarea etnografiei și a folclorului</strong>. Practic,

Dacă i-ai povesti unui extraterestru că la noi, cînd vin alegerile prezidențiale, unul dintre candidați recită la televizor un poem marinăresc, din creația proprie, iar altul cîntă Mă dusei să trec la Olt, ar zdrăngăni vesel din antenuțe și ar trage o singură concluzie de bun simț. Că pe planeta Romånia totul e rezolvat și că jocul electoral are o singură miză: Ministerul Culturii. Că războiul stelelor se reduce la Băsescu, care susține reformele în poezie, și la Geoană, care militează pentru subvenționarea etnografiei și a folclorului.
Practic, e foarte greu de explicat unui extraterestru obișnuit de ce, în ciuda audiențelor consistente de la Divertis, respectiv Măruță, la noi poezia a murit întotdeauna de foame, iar muzica populară a trăit mereu periculos, din mizilicul de nuntă. Și din ce motiv versul de inspirație marină, respectiv rîul, ramul și graiul oltenenesc, sînt teme de caterincă și divertisment, deși candidații le iau atît de în serios, ca strategii electorale. E greu pentru că civilizațiile superioare din univers (care au o relație specială cu Hollywoodul și un precontract cu NASA) au observat deja prin satelit cum se procedează în divertismentul mare: venind la David Letterman în emisiune, Barack Obama a stat în banca lui și a vorbit despre strategie. De cîntat, a cîntat formația lui Paul Shaffer.
Mai e ceva foarte dificil de explicat, asemeni României în sine. De ce încurajăm, prin naivitate, circărism și mai ales pasivitate, obiceiul festiv al politicienilor de a-și trage pe cap costume colorate din silicon, asemeni alien-ilor din Cocoon (Ron Howard, 1985), care se deghizau în oameni ca să nu creeze panică în rîndul populației. De ce schimbarea lor la față e atît de drastică și spectaculoasă (pe lîngă care Metamorfoza lui Kakfa pare un biet comunicat de presă de la PC), cînd știm prea bine, de ani și ani de zile, cu ce fel de specimene unilaterale avem de-a face în campaniile electorale. Răspunsul îl găsim, deloc paradoxal, în capodopera lui George Lucas, Imperiul contraatacă. “There is a great disturbance in the Force”, spunea la un moment dat |mpăratul. Iar realitatea deformată din teren o confirmă p-aia din Univers.
Un actor-jucător cu fizionomie și filosofie de mesean chefliu și recalcitrant, care tundea deunăzi, la Bucșoaia, o oaie simpatizantă, cu tenacitatea lui Gigi Becali și dexteritatea cu care Hitler rădea de pe fața Europei Polonia, își pune apoi lacrima de poet în colțul ochiului de pirat politic și oftează elegiac, după o mamă răposată (și care, în realitate, e bine mersi și acum). Seamănă, totuși, cu Traian Băsescu, președintele cu bundiță de jder și apucături prozaice, de hamal în portul Constanța, care cînta în 2007 celebrul refren cu priză la public Le le, le, le, alături de Loredana. Un fost ambasador cu-n băț de aur în fund, perfect credibil în costumul său de tehnocrat de salon, căsătorit cu o doamnă impecabilă (care știe mai bine istoria Channel decît opera lui Coșbuc), pozează ulterior acrobatic, în rapsod popular, sugerînd că e la fel de aproape de talpa gliei ca de pantofii lui de 500 de euro. Și numai lipsei de inspirație a lui Măruță îi datorăm ratarea unui episod electoral cu Mircea Geoană călușar, cel mai prostănac dintre călușari, slalomînd printre cameramani cu bățul, ca la o probă olimpică de ski.
Dimpotrivă: cînd Elțîn ieșea noaptea în chiloți, din Casa Albă, sau dirija, beat mort, o orchestră militară, nu încălca nici un consemn etic, de ordine interioară. Și nici nu făcea pe nebunul pentru agențiile de presă. Era exact ceea ce ce ne așteptam cu toții să fie: un politician din estul sălbatic al Europei, care face spectacol la beție, pentru că așa e scris în codul genetic al ursului sovietic, crescut cu vodcă și faguri de icre negre. Băsescu nu e nici atît de imprudent și nici atît de sincer. |n plus, populismul politic românesc a depășit de mult epoca simplei propagande de partid sau a beției festiviste de idei. Și a intrat într-o fază superioară, a demagogiei umaniste. Numai că “umanizarea” candidatului, burdușirea lui permanentă cu costume și atitudini populare, se face asemeni Colectivizării: cu forța și împotriva omului simplu, de sub mască. Or, istoria ne arată că excesul, dacă nu e autentic și asumat printr-un îndelung exercițiu (ca în poezia mare, domnule Băsescu), sfîrșește prin a obosi iremediabil.
Cu alte ocazii electorale, un fost premier pe nume Adrian Năstase (un monument de snobism politic și tupeu imperial, de colecționar de artă) ținea purcei în brațe, ca ultimul tehnician veterinar de la CAP, și mînca la cantina soldaților, ca sergenții cu origini sănătoase, din filmele lui Nicolaescu. |n pauza dintre două tablouri, cosea iarba de pe coclauri, în stilul consacrat mai tîrziu de un slujbaș irecuperabil, pe nume Emil Boc (la care Năstase s-a uitat întotdeauna de sus, deși roboțelul pedelist cosește incomparabil mai bine). |nsuși Ion Iliescu, un fost președinte care părea în stare de orice, deși nu avea nevoie de nimic, i-a șocat pe contemporani cîntînd într-un mic duet cu Aura Urziceanu, care întinase nobilele idealuri ale comunismului, plecînd în America, la o specializare în jazz.
Și iată că-n America, unde Obama a cîștigat alegerile fără să scrie un roman și fără să joace în ultimul film al lui Spike Lee, lucrurile stau acum altfel. Miercuri seara, după ce l-am ascultat pe Mircea Geoană cîntînd, recunosc, am simțit nevoia să văd ce face Madonna, la David Letterman în emisiune. Ei bine, a vorbit despre copii, cai, căsătorie și, perfect banal, George W. Bush. Iar la sfîrșit a ieșit cu Letterman la restaurantul din colț și a mîncat o felie de pizza vegetariană. Sincer, nu eram obișnuit ca politica românească să fie cu mult mai spectaculoasă decît divertismentul american. Mi-e teamă să nu devină o obișnuință. Știu că, deocamdată, Crin Antonescu a chiulit, după bunu-i obicei, refuzînd chiar și invitația lui Măruță de a spune un amărît de banc cu Băsescu. Și parcă nu l-am văzut încă pe Sorin Oprescu executînd un program electoral de conga cu Oana Cuzino, la Dansez pentru tine. Dar, sînt convins, cînd lupta electorală se va ascuți, prefigurînd ieșirea din sufragerii la vot, Forța se va dezlănțui și va fi cu ei toți. Sper din suflet ca, măcar de data asta, să se ajungă la o bătaie ca-n filme. Și că, în ciuda crizei care falimentează țara, mai există buget pentru cîteva săbii laser.
Text publicat pe catavencu.ro

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din Espresso