Cînd mă duc la bucătărie să fumez, mai deschid televizorul pe Realitatea TV și mă uit cu un mare zîmbet, atit interior cît și exterior, la oamenii aceia care vorbesc pe-acolo, îmbrăcați la costume cam de aceeași culoare, negre, gri, sobre ce să mai! Observ în treacăt că ceea ce îi deosebește nu e nici limpezimea frazelor, nici imprevizibilitatea discursurilor, nici vreo cine știe ce mare idee care scapără prin vorbele lor. Ceea ce-i deosebește sînt cravatele. Pe vremuri, generalii, coloneii, locoteneții aveau uniforme, fireturi, panașe, cizme lucitoare, epoleți și vipuști.
Cînd mă duc la bucătărie să fumez, mai deschid televizorul pe Realitatea TV și mă uit cu un mare zîmbet, atit interior cît și exterior, la oamenii aceia care vorbesc pe-acolo, îmbrăcați la costume cam de aceeași culoare, negre, gri, sobre ce să mai! Observ în treacăt că ceea ce îi deosebește nu e nici limpezimea frazelor, nici imprevizibilitatea discursurilor, nici vreo cine știe ce mare idee care scapără prin vorbele lor. Ceea ce-i deosebește sînt cravatele. Pe vremuri, generalii, coloneii, locoteneții aveau uniforme, fireturi, panașe, cizme lucitoare, epoleți și vipuști. Acum, politicienii se deosebesc doar prin două chestii: cravatele și insignele alea mici și insignifiante. Primele sînt semnul eleganței, celelate ale apartenenței politice. Mă chiorăsc cîteodată, ca babele care se dau aproape de ecran ca să-l recunoască pe Benone Sinulescu, să văd în ce constă căcățișul ăla metalic prins pe reverul vreunuia, lîngă buzunărașul unde altădată bărbatul elegant își înfigea batista, să mă prind și eu de la ce partid este. E o zgîrcenie de semn, zău așa! După insigne nu-i poți deosebi. De-aia m-am decis că aș vrea să poarte uniforme colorate. Ceva mișto, pompos, cu zorzoane, să-i recunoască lumea din prima pe stradă, la televizor. Îmbrăcați astfel, unii nici n-ar mai trebui să deschidă gura. Ar zîmbi și gata, aș înțelege ce vor să spună, ce idei politice îi animă. Dacă aș fi președinte aș face referendum ca să bag asta și-n Constituție: Sînteți de acord cu uniforma electorală obligatorie? Da sau nu. Scurt. Portocalii în portocaliu, roșii în roșu, albaștrii în albastru și udemeriștii în transparent, ca să nu se-ncurce cu ăilalți. Reglementat frumos prin lege, ca să nu existe discuții. În fond, politică, fotbal, tot un drac: alb-vișinii, cîini roșii, portocalii, verzii... Hai c-ar fi drăguț? Ar intra poliția călare peste ei, pe bloguri, să-i mai despartă, s-ar arunca justificat cu lacrimogene, ar avea și Becali un rost în peisaj. Am și slogan pentru campanie: O campanie colorată într-un limbaj colorat! Nu e genial, dar merge. Ar mai fi, să zicem, "O campanie transparentă, plină de culoare", dar mi-e să nu se înțeleagă aiurea. În fine, mai vorbesc cu Tătaru, cu Naumovici, văd eu.
Și ar mai fi ceva. Aș pune tot la referendumul ăsta pe vreau insistent să-l organizez dacă aș fi președinte o a doua intrebare, care ar avea un efect pe termen lung în atragerea electoratului la urne în sensul că înfruntările electorale i-ar atrage pe copii încă de mici în fața televizoarelor. Întrebarea sună așa: Vreți ca politicienii să nu mai dialogheze între ei ci să se înfrunte prin împroșcare cu vopseluri ecologice în culoarea partidului pe care-l reprezintă? Dacă s-ar răspunde cu "da" vă dați seama că ar aștepta copiii cu sufletul la gură să vină electoralele. Ar crește audiența TV la talk-show-uri prin grădinițe ceva de speriat. Ar vorbi copii acasă despre politicieni, și-ar convinge părinții să meargă la vot, s-ar pune în mișcare democrația, ce mai. Și să cîștige alegerile partidul care a reușit să vopsească cei mai mulți români în culorile sale. Vă garantez că am face și turism cu treaba asta. S-ar înghesui japonezii și nemții pe aici mai rău ca la Tomatina.