Unicameralul. Cititi si fisati!

In Raportul prezidential de analiza a regimului constitutional sint citeva pagini dense si, din punctul meu de vedere, de neevitat intr-o discutia reala si bazata pe argumente, cu privire la chestiunea unicameralului.
Le reproduc mai jos si va invit sa le cititi cu atentie:

Structura Parlamentului: bicameralism sau unicameralism

Structura Parlamentului, în cadrul democrației constituționale de la
noi, nu poate fi separată de interogația legată de felul în care a fost
gândită maniera sa de recrutare. În joc este mult mai mult decât o simplă
opțiune bicamerală sau unicamerală: miza reflecției este modalitatea în
care națiunea este reprezentată la nivel constituțional.
Din acest punct de vedere, actuala Constituție nu a dat decât un
răspuns parțial la această întrebare. Bicameralismul românesc a fost, de
la debuturile sale, fondat pe viziunea potrivit cåreia cele două Camere vor
fi alese prin vot direct; ceea ce le va distinge nu va fi modul de recrutare,
ci norma de reprezentare. Pe cale de consecință, între 1990 și 2003,
camera superioară nu a fost decât replica celei inferioare, fără ca vreun
element instituțional să contribuie la marcarea distincției dintre cele două
nivele. Modificarea din 2003 a încercat, cu timiditate, să introducă un
punct legat de diferențierea funcțională, dar alternanța dintre postura de
cameră de decizie și cameră de reflecție este una care nu elimină
principiul de bază al bicameralismului egalitar.
Se poate argumenta că una dintre rațiunile scăderii de prestigiu a
instituței parlamentare este și absența clarificării unuia dintre punctele
capitale ale oricărui proces de construcție constituțională: existența uneia
sau a mai multor camere nu poate fi separată de formularea unui argument
coerent care să trimită la mai multe paliere de reflecție:
- articularea unui profil al camerei superioare, din unghiul de
vedere al recrutării;
- opțiunea, lipsită de ambiguitate, în favoarea unei relații egalitare
sau dimpotrivă asimetrice între cele două Camere;
- evaluarea riscurilor și costurilor pe care le presupune abolirea
camerei superioare;
- identificarea relației, potențiale, dintre organizarea statului și
modalitatea în care națiunea este reprezentată;
- în cazul opțiunii bicamerale, decuparea unor domenii de interes
pe care Senatul să și le asume, în vederea marcării poziției sale
simbolice.
Reprezentarea nu poate fi separată, artificial, de domeniul prerogativelor
efective încredintațe Camerelor.
&
Unicameralism sau bicameralism

Prima ipoteză este aceea în care actuala organizare constituțională
este menținută. În această situație, bicameralismul autohton se va
menține, în esență, ca unul egalitar, cu competențe similare atribuite celor
două camere. Distincția dintre camere de dezbatere și de decizie nu afectează
realitatea constituțională, anume că toate inițiativele și proiectele de
lege sunt examinate în cele două camere, alternativ.
5.1. Soluția unicamerală
Prima dintre soluțiile care se pot imagina, din perspectivă constituțională,
este amenajarea unui sistem unicameral. Din acest punct de
vedere, fundamentală este evaluarea tipului de argumente care pot fi
evocate în vederea susținerii sau respingerii acestei formule instituționale.
Unicameralismul poate fi justificat prin invocarea unor argumente
decurgând din câteva observații elementare de natură constituțională și
politică:
- soluția unicamerală este adaptată structurii unui stat unitar, care
nu cunoaște ramificația federală;
- din unghiul de vedere al costurilor, ea permite reducerea
numărului de parlamentari;
- organizarea unicamerală poate da naștere unui proces mult mai
rapid de adoptare a legilor, prin eliminarea redundanțelor procedurale;
- unicameralismul este adecvat ideei de unitate a națiunii. O singură
națiune conduce la ideea instituirii unei singure camere parlamentare;
- în contextul creat de generalizarea Curților Constituționale,
controlul acestora din urmă se substituie tipului de cenzură
politică rezervat, inițial, camerelor superioare.
În oglindă, se pot imagina câteva argumente relevante în vederea
respingerii soluției unicamerale. Morfologic și intelectual, acestea sunt
motivațiile în numele cărora este justificată menținerea bicameralismului:
- monocameralismul poate fi punctul de plecare al unei tendințe
de tiranie a majorităților politice;
- o singură cameră poate fi inadecvată în cazul în care intenția
este de a reprezenta, nuanțat, minoritați politice sau grupuri regionale;
- unicameralismul nu garantează posibilitatea evitării blocajelor
de natură constituțională; o a doua lectură în camera superioară
poate fi salutară, după cum departajarea atribuțiilor între cele
două camere poate fi utilă.
Dincolo de aceste nuanțe, ceea ce trebuie să domine, în cazul unei
opțiuni unicamerale, nu este calculul de natură economică (reducerea
alocației bugetare), ci imperativul unui design constituțional echilibrat și
inteligent.
5.2. Individualizarea Senatului: modul de recrutare
Alternativa la opțiunea monocamerală nu poate fi decât identificarea
modalităților prin intermediul cărora Senatul poate servi scopului
său originar, anume reprezentarea diferențiată a națiunii.
Pe acest fundal, este utilă explorarea unor direcții instituționale care
să permită atingerea acestui obiectiv:
- camera superioară poate fi recrutată prin alegerea directă a
membrilor, prin utilizarea unui tip de scrutin diferit de cel al
camerei inferioare, având astfel un element de distincție;
- la nivelul camerei superioare, se poate imagina un mecanism
care să ofere reprezentare egală colectivităților teritoriale
(județe, regiuni), într-o manieră similară soluției constituționale
americane; acest mecanism ar trebui corelat cu reforma organizării
administrative a statului;
- membrii Senatului pot fi, pe model francez, expresia colectivităților
teritoriale. Ei pot fi aleși indirect de colegii județene/
regionale, având avantajul de a corela dezvoltarea locală
cu dezbaterea politică la nivel regional.
5.3. Individualizarea Senatului: bicameralismul inegalitar sau asimetric
În prelungirea instituirii unui mod de recrutare distinct, se poate
amenaja un bicameralism asimetric, evitându-se situațiile în care se observă
paralelism de competențe, cu efect secundar, redundanța constituțională.
În această ordine de idei, fundamentală este stabilirea unui
echilibru între cele două camere, cu demarcarea acelor spații normative și
politice destinate a fi guvernate de Senat. În egală măsură, această
opțiune se cere dublată de o clară marcare a preeminenței camerei inferioare
în anumite domenii.
- camerei inferioare i se poate rezerva exclusivitatea pe anumite
domenii definitorii, cum ar fi adoptarea bugetului și votarea
învestiturii cabinetului/moțiunea de cenzură (presupunând, în
ultimul caz, că un sistem prezidențial nu este îmbrățișat);
- în cazul legiferării de către ambele camere, demarcația dintre
cele două camere poate fi realizată prin alocarea „ultimului
cuvânt” camerei inferioare; în caz de divergență, votul deputaților
va fi cel decisiv, cu eliminarea ambiguităților.
Profilul Senatului poate fi conturat pe calea instituțională a rezervării
exclusivității în anumite domenii-cheie:
- în cazul separării atribuțiilor de legiferare, anumite acte normative
vor fi examinate și votate doar de Senat. Identificarea lor poate
permite realizarea legăturii cu maniera de recrutare (votarea
legilor privind guvernarea locală);
- Senatul poate deveni asociat unor domenii specificate fără
echivoc: politica externă, guvernarea locală, numirea unor
judecători și judecători constituționali; în acest mod, distincția
dintre cele două camere va fi una funcțională (ratificarea tratatelor
internaționale, spre exemplu, este o atribuție care poate acorda
un profil simbolic Senatului).