Vă admir, dle Rebengiuc, dar eu nu vreau respect! Eu vreau hîrtie igienică înmiresmată cu levănțică.

Poate că ar fi fost interesant să trimit acest text pe adresa de mail a postului Realitatea TV, să mi-l fi citit la televizor o domnișoară drăguță spunînd ceva de genul: "Alin din București ne scrie că...", dar mi-a fost teamă că n-o să-l citească pe tot în direct, așa că l-am pus aici. E lung, recunosc, dar și ce dacă.
Cu puțin timp în urmă, Realitatea TV a lansat o campanie numită "Eu vreau respect" care îl are în prim plan, ca vector de imagine, pe marele actor Victor Rebengiuc. Unul dintre elementele vizuale cheie ale campaniei îl reprezintă gestul său notoriu din '89, cînd a venit la Televiziunea Romånă Mai Mult Sau Mai Puțin Liberă (de fapt, Mai Puțin), a pus pe masă un sul de hîrtie igienică și i-a invitat pe unii dintre oratori, se știu ei, să se șteargă la gură. A fost un gest pe cît de ilustrativ pe atît de lipsit de urmări. |n fond, dacă stăm să ne gîndim, lucru din ce în ce mai rar de altfel, mă refer la statul pentru a gîndi (în general se aleargă spre informare) a recomanda vorbitorilor publici să se șteargă la gură cu ceva ce de regulă omul civilizat se șterge la fund e ilustrativ pentru omul politic în genere. Faptul că omul politic romån a consumat ceva mai multe laxative de-a lungul istoriei moderne a statului nostru și, prin urmare, e ceva mai spumos, mai exuberant și are un dicurs, ca să zic așa, mai puțin legat, este, după părerea mea, doar o chestiune de specific național, nicidecum una legată de specificitatea activității numită în general "politică".
Nu există, cred eu, politician care să nu aibă nevoie, în logica gestului dlui Rebengiuc, să se ștergă la gură. Singura diferență, cred, între democrațiile anglo saxone și consolidate în raport cu cele balcanice și neconsolidate, ca a naostră, căutînd disperate de vreo 150 de ani să intre în marea familie a țărilor Europei civilizate, e poate, faptul că politicienii occidentali sînt mai constipați, aici contribuie și temperamentul și dieta, și și-au exersat mușchii sfincterului în vederea unei exprimări mai succinte, mai reținute, ceea ce indirect reduce cu mult necesarul de hîrtie igienică. Oricum, o mașinărie democratică bine rulată, ieșită din rodaj cu sute de ani în urmă, ca cea engleză de exemplu, consumă foarte puțină hîrtie igienică între scrutine, deși apar din cînd în cînd situații, precum cea descoperită de presa britanică în Camera Lorzilor, aceea cu banii publici cheltuiți de membrii acesteia pe plăceri lumești, cînd probabil s-a făcut apel la stocul de suluri pe un deceniu. Vă rog să mă scuzați, dar atîta timp cît domnul Rebengiuc a pus hîrtia igienică pe masă, dezvoltarea acestei comparații nu poate fi considerată inelegantă și capabilă să atenteze la pudoarea spiritelor fine. Dacă da, îmi cer scuze. Dar, să revin la ideea de respect, la logica acestei campanii și la retorica politică subînțeleasă ca o nutriție cu materie fecală pentru că da, în fond, asta este sensul explicit al gestului domnului Rebengiuc. O s-o iau de departe, chiar și pentru că povestioara ce urmează merită aflată așa, fără nici o legătură cu subiectul. Prin 1845, deși nu e foarte sigur, un doctor vienez, despre care unii cred că era croat, cam homeopat de felul lui, Alois Drasch pe nume, se așeza în Bucureștiul }ării Romånești după ce, terminîndu-și studiile și luîndu-și doctoratul, se hotărîse să-și urmeze destinul mergînd către est.
Ajuns în Valahia începu să practice nobila artă a medicinei prin Călărași, Mizil și alte tîrguri în praful drumului cărora nu prea se-nghesuiseră să calce picioare de vienezi și, mînat de oarecari succese, se hortărîse în cele din urmă să se instaleze, ceva mai confortabil, la București. |n privința calității tratamentelor lui, amintirile și relatările sînt controversate. Mai toate mărturiile scrise sînt tîrzii, de pe la începutul secolului XX, și e plauzibil să credem că ele s-au rostogolit oralicește prin urechile și gurile pacienților, care le-au înflorit sau le-au ofilit, funcție de care cum s-au însănătoșit ori au rămas cu beteșuguri de pe urma lui; asta cu atît mai mult cu cît tratamentele pe care le aplica doctorul Drasch, uneori cu oarecare cruzime am putea spune, erau chiar și pentru vremea aceea destul de inedite. Practician și savant totdată, omul nostru se baza în egală măsură pe tehnici homeopate, dar mai ales pe metoda de un extraordinar succes la lumea mahalalei, aceea a sugestiei și artei amăgirii, mai cunoscută azi ca metoda Placebo. |n orice caz, doctorului ajunsese să-i meargă binișor, își închiriase o cameră la hotel Avram, pe ulița Bibescu Vodă iar mai apoi, pare-se, s-a aciuat la spițerul Nieriesher, pe calea Moșilor, unde dătea consultații gratuite sau pe cîțiva lei însă avea grijă ca diagnosticul să implice musai un tratament achizionat fix din farmacia lui Nieriesher, care avea la rîndul lui grijă să-i dea casă și masă. Cît despre sufletul lui Drasch, dacă era bun sau rău, aici, cum se crede chiar și-n ziua de azi despre oameni ca mine și ca dumneavoastră, unii zic că era, alții că nu, că ba era un vindecător dezinteresat, ba că era găman și meschin și în timp ce recomnda o viață moderată, cu apă curată și verdețuri, el își turna pe gît vedre de vin și cărnuri cu grăsimi. |n schimb, există un lucru asupra cărora toate mărturiile concordă: de la "Bucureștii de altădată" a lui Bacalbașa pînă la "Amintirile din trecutul negustoresc..." ale lui Dimitrie Hagi Theodoraky, toată lumea e de acord că Drasch avea niște lăboaie imense la picior, ceva nemaivăzut în Valahia, și că-și procura încălțări pe comandă din Suedia.
Era, dacă stăm să ne imaginăm un pic, un munte de om ce-ți putea inspira în egală măsură și încredere, dar și frică; cît despre vocea lui, cea de care se folosea în terapia sugestiei, amintirile ne dau de înțeles că era tunătoare și caldă totodată. Acum, doar bunul Dumnezeu știe cu-adevărat cum o fi fost acest adept al psihoterapiei prin sugestie, vienez eșuat în București, prefigurînd, pe undeva și pe departe, statul de vorbă ca facere de bine al altui vienez de mai tîrziu, la Freud mă refer, bineînțeles. Totuși, spre deosebire de acesta din urmă, Drasch nu ezita la o adică să trateze înțepăturile de inimă și frigurile de amor cu laxative, era mare meșter în așa ceva, și dacă omul avea zile și chiar și un dram de noroc în dragoste îi reușea și tratamentul. |ncet, plecînd urechea la vorbele slujnicelor, femeile de condiție bună s-au arătat curioase și lumea de soi a Bucureștilor a început să-i calce pragul. Așa se face că printre celebritățile epocii, căreia se pare că Drasch i-a salvat viața cu o nimerită dietă vegetariană urmată de un laxativ de citrat de magneziu aromat cu lămîie care i-a curățat măruntaiele, s-a numărat și Magheru, generalul, cei născuți mai tîrziu, dar și șoferii de pe troleul 66, și-l amintesc cu siguranță fiindcă, deși mort, el obișnuiește să se întînească și azi cu regina Elisabeta în Piața Universității, dar în calitate de bulevard. Auzind despre el și despre realizările lui, comunitatea medicală a vremii, invidioasă desigur, ca și cea de azi, pe rezultatele spectaculoase ale unui confrate străin, ca orice comunitate geloasă la urma urmei pe izbînzile unui confrate și uneltitoare în a i le face să pară în ochii lumii doar niște simple mîrșăvii, s-a gîndit să-i facă o farsă în urma căreia să-i dea la iveală impostura și nepricepea. Așa că i-a trimis spre consultare un fals bolnav, un valah de-al lor, care să se vaite că suferă de o cruntă neputință, aceea de a spune adevărul. Care va să zică omul s-a dat lovit de boala minciunii zicîndu-i răspicat doctorului că, oricît de mult ar încerca să se abțină, pe gură îi iese de fiecare dată numai și numai neadevăruri. Drasch, oricît era el de neamț, s-o fi uitat la el cu ochi mari, și-o fi încruntat sprîncenele, l-o fi pus pe ăla să-și scoată limba, treaba e s-a prins de cursă.
Costică Bacalbașa, îl știți, fratele lui Anton, mare ziarist, păcat c-a murit de tînăr, în fine, așadar Costică Bacalbașa, povestind întîmplarea, închipuit desigur căci trecuse deja aproape un veac de-atunci și martori nici n-ar fi avut cum să trăiască, scrie că Drasch i-ar fi zis să vină a doua zi fiindcă el îi va pregăti între timp un medicament miraculos, care să-l scape de crunta boală a neputinței de a abține de la minciună. A doua zi, bolnavul prefăcut se prezentă la doctor, "care îi dădu o cutiuță cu trei hapuri, spunîndu-i: - Uite, domnule, aci ai trei hapuri. Unul să-l iei acu, înaintea mea, altul mîine tot pe vremea asta și al treilea poimîine. Clientul îi ceru un pahar cu apă însă Drasch îi zise că hapul nu trebuie înghițit, ci mestecat. Ceea ce clientul făcu pe loc. Dar pe cînd mesteca hapul, omul începu să se strîmbe și spuse: - Bine, domnule doctor, dar ăsta e curat că..cat. - Adevărat, așa este, îi răspunse Drasch. Vezi dumneata, numai un hap ai luat și ai și început să spui adevărul. Dacă le-ai lua pe toate, n-ai să mai minți cît vei trăi!"  Astfel, legătura dintre hîrtia igienică a dlui dlui Rebenciuc și hapurile doctorului Drausch mi se înfățișează a fi un sul peste timp, care derulat, străbate ca o panglică plină de învățăminte istoria modernității noastre, creîndu-ne iluzia deșartă și profund neîndreptățită că va veni vreodată o vreme cînd vorbirea publică înșelătoare, minciuna adică, va dispărea de pe buzele vorbitorilor. Ei bine, vin eu acum și zic, contra a ceea ce vă așteptați voi, nu numai că nu va dispărea, dar mai mult, nici nu trenuie să dispară.
Omul politic, indiferent de nație, ideologie și epocă, este și trebuie să fie mincinos. Minciuna face parte din trusa lui de scule. Un politician bun se deosebește de unul prost nu prin faptul că primul spune adevărul în timp ce al doilea minte, ci prin aceea că primul minte credibil, că știe să facă din minciună o artă, că asemeni unui magician bun e capabil să facă să-i iasă porumbei din pălărie fără ca noi să-i zărim trucurile. Un politician bun e un artist care excelează în arta mîrșavă și atît de folositoare a prestidigitației cu probleme de interes public. Marea problemă a zilelor noastre și de fapt, problema retoricii politice romånești în mai toată modernitatea ei, e că omul politic e un tip care se prezintă pe scenă cu trucuri de doi lei, pe care știu să le facă și copii și a căror mecanică ascunsă mai păcălește doar pensionarii și sărmanele femei de mahala. E, cum ar veni, un fel de metodă Placebo. Seamănă la fel de bine cu o alba-neagră în care cîțiva creduli sînt păcăliți de cei cîțiva acoliți care roiesc în jurul șarlatnului și care se fac că joacă și cîștigă. Lumea se înghesuie întrucîtva, dar numai proștii joacă și pierd, momiți de falsul succes al asistenților din gașcă. Uneori, arareori, cînd vreun politician se hotărăște să execute un număr mai complicat, o tăiere de femeie cu fierăstrăul să zicem, treaba îi iese atît de prost încît pe la jumătatea spectacolului, după ce lama falsă a fierăstrăului i-a căzut pe jos de cîteva ori, o mai și vedem pe damă fumînd prin culise în timp ce tipul continuă să se facă c-o tranșează pe bucăți în fața noastră. Aici e de fapt problema, în faptul că văzîndu-l pe Geoană și Băsescu și Comp vorbind mi-e evident ca lumina zilei că tipii mint prost, că ne jignesc inteligența, că ne cheamă toată ziua la urme pretinzînd că e vorba de numere spectaculoase de dresuri de păsări Pheonix și cînd colo, pe scenă se suie niște papagali în costum care se roagă insistent de niște găini să cînte operă. |n final, găinile cotcodăcesc speriate după care ei înceacă să ne convingă că, de fapt, a fost vorba de o arie, însă mai puțin cunoscută. Iar dacă insistăm că n-a fost, tot ei se supără. Așadar:
Eu nu vreau respect din partea nici unei persoane publice. Știu la fel de bine că nici Bjork (a cărei muzică îmi place) nu mă iubește chiar dacă ar veni să concerteze la București și ar striga asta pe scenă. {i la fel de bine știu că nici Băsescu sau Geoană nu m-ar respecta, chiar dacă ar spune-o la televizor. N-au cum să mă respecte nici dacă vor sincer asta atîta timp cît, cel puțin deocamdată nu cunosc pe nici unul. Ba chiar mă simt bine așa și nu vreau ca lucrurile să se schimbe. Pentru mine, iubirea și respectul sînt chestiuni pur private. E problema mea pur personala pe cine iubesc și pe cine respect. {i asta pentru că respectul, ca și iubirea, se manifestă între egali, care se cunosc adînc, profund, și între care există o circulație de fluide freatice care nu ies niciodată la suprafață, în văzul celorlalți, ci leagă pe dededesubt, în chip întortocheat și greu de explicat, peșterile din adîncul a două sau mai multe ființe umane. Respectul se acordă, nu se cerșește, el e un act de reciprocitate spontană și leagă doar la nivel privat două ființe umane.
E o relație ambivalnetă bazată pe niște chestii mult mai complicate, mai subtile și mai delicate sufletește și intelectualicește, decît oricare relație posibilă dintre un cetățean și o funcționară de la un ghișeu, dintre un alegător și un politician, dintre un plătitor de impozite și un funcționar public. Mă scuzați, dar dacă Bjork spune pe scenă că mă iubește sau dacă Geoană (off, să zic și "sau Băsescu", că la cît de tîmpiți sînt unii cititori mi-e teamă să nu se interpreteze) pretinde că mă respectă nu pot decît să spun că e problema lor. Eu n-o iubesc pe Bjork și nici pe Geoană nu-l respect. Cum să respecți un om pe care-l știi de la televizor și cum să te respecte el care nici măcar nu te cunoaște? De dorit, îmi doresc însă așa: de la Bjork să cînte și atît. De la funcționarii publici să fie amabili și politicoși (mă pot înjura în gînd mai dulceag decît am fost înjurat în trecut pe site-ul Cotidianului de unii dintre comentatorii articolelor mele sau chiar și de către cei care vor citi acest text; îi asigur pe toți că nu mă interesează);de la doamna de la ghișeu administrației financiare să nu mănînce în timp ce încerc să vorbesc cu ea și să mă lase s-o întreb înainte de a-mi răspunde; de la politicieni să mă mintă astfel încît să-i pot crede și sa facă astfel încît să-i aleg și data viitoare. Din păcate, dar în același timp și din ferocire, în spațiu public analogul respectului e politețea, care e cel mai adesea formală și ipocrită, dar poate fi și sinceră și intensă, la fel cum iubirea ia forma admirației, care e pasibilă de fluctuații și schimbări, adesea meteorologice, dar poate fi la fel de bine statornică. Doar dacă politețea avansează lent și sinuos sau, dimpotrivă, rapid și efervescent, în direcția unei relații private ea poate ajunge să devină respect, dar atunci iese din spațiul public. Cum, la fel, admirația se poate sfîrși, sau începe, mă rog, în iubire. Tocmai de aceea eu nu vreau respect de la persoanele publice, indiferent dacă ele sînt politicieni, vedete de muzică populară, analiști de gastronomie teoretică sau telejurnaliști. Vreau politețe, inteligență și un strop de curaj. Nu mult, puțin, atît cît să-mi inspire credibilitate. Respectul nu-l vreau de la nici o persoană publică și-l dau doar în plan privat cui vreau eu, pe criterii subiective și secrete. Altfel, visez o Romånie în care funcționarii publici să-mi zîmbească ipocrit cu gura pînă la urechi și să-mi vorbescă politicos, atît ca limbaj cît și ca ton, și în sinea lor să nu dea doi bani pe persoana mea.
Îmi doresc o Romånie modernă în care polirticienii să nu încalce legile, chiar dacă legile astea sînt făcute în primul rînd și cu precădere în favoarea lor și a celor care au făcut pe lîngă ei un lobby eficient, lobby ce le-a fost benefic atît politicienilor, lobbyștilor, cît și celor care i-au angajat pe lobbyști. Uneori, conjunctural, eu sau oricare dintre dumneavoastră, în funcție de interesul fiecăruia, putem facem lobby sau angaja pe cineva care să facă asta în fvaorae noastră. Din păcate, treaba asta se face deocamdată ascuns, se evită impozitarea, și se continuă ipocrizia și evaziunea fiscală. {i în timp ce toată lumea trage sfori, așa cum e normal și firesc într-o democrație, aceeași toată lume vorbește de binele poporului. {i cînd zic toată lumea, mă refer simultan la politicieni, afaceriști, ziariști și organizații civice. Problema apare cînd discutăm în termeni de competneță/responsabilitate, chestii di astea. Atunci, firește, ce poți să spui dacă Sarkozy care-l pune pe fiu-său colector șef în La Defense, crede că el e cel mai competent sau Băsescu zice că Johannis e un simplu profesor de fizică? Ceea ce mă uimește în privința percepției oamenilor legat de acest regim aparent optim, mă refer la pluripartitism combinat cu economie de piață, e că au de la el pretenții spirituale, vor să-i salveze colectiv, să-i ducă într-o lume mai bună și mai dreaptă. E simptomul bogătunului care și-a închiriat o femeie sueprbă și nu se mulțumește cu serviciile ei sexuale și de prezență publică agreabilă, vrea să-l și iubească, ba chiar să-i facă și mîncare cum și făcea maică-sa.
O să spuneți că e reflexul xomunismului, a istoriei unui neam de țărani și slugi neînvățate cu gîndul că ceea ce ajung să aibă e ceea ce obțin ei, nu ceea ce li se dă. E și asta, dar nu numai asta însă nu vreau să insist pe acest subiect deoarece risc să intru în zona convingerilor private, care, firește, nu pot face obiectul unei exprimări publice. Așadar, eu vreau o Romånie în care să existe autostrăzi impecabile construite de companii care le-au executat la un preț profitabil pentru patronii lor, nu la un preț de cinci ori mai mare decît l-ar fi putut face o companie similară, care n-a reușit să-și facă un lobby eficient. Vreau o Romånie în care să se fure cinstit și decent ca în orice țară civlizată, o Romånie cu policieni politicoși, retori inteligenți și cît de cît subtili, magicieni ai discursului și ai managementului chestiunilor publice care să-și merite banii, nu saltimbanci ordinari. Nu vreau respect de la Băsescu, ci doar să nu-mi mai sfideze inteligența și simțurile ca un farseor căruia îi cad damele și juveții din mînecă în timp ce el se chinuiește să mă convingă că scoate cărți de joc din nas. De la Vanghelie, ca să dau un exemplu și de la ăilallți, n-am pretenții așa de mari. Firește, nu vreau nici urmă de respect, ci doar să reușească, amărîtul, să-mi expună într-o limbă romånă simplă și fluentă ceea ce, uneori, pare să-i treacă prin cap. Culmea, îmi doresc chestii și de la ziariști, multe de tot, dar despre asta într-un episod viitor.
În orice caz, trebuie să înțelegem clar, să ne facem tricouri cu asta la o adică, să facem magneți de frigider dacă e cazul, dar, oameni buni, democrația și capitalismul nu oferă nici idealuri, nici sens în viață, nici respect, nici nimic. |i lasă libertatea să-și ia el, ce vrea și pentru asta plătește un vot. E ca la supermerket. Alegi, plătești și-și vezi de treabă. Nu trebuie să te împritenești nici cu vînzătoarea, nici cu patronul, nici cu vreunul dintre clienți. Important e să nu te fure și să-și vorbească politicos. Atîta tot. Nu să te respecte, nu să iubească, nu să te admire. Uneori, adesea, și patronii spun că le pasă de voi, că fac produsele alea minunate ca să vă fie vouă bine. Ei bine, mint. Dar mint credibil. În realitate, îi doare undeva de voi, vor doar să se îmbogățească peste măsură. De ce? Așa cred ei că e bine să faci în viață. Avem de-a face, poate, cu regimul ultim al omenirii, regimul în care fiecare face ce vrea cu condiția să nu-și deranjeze vecinul. Însă, cum majoritatea oamenilor n-are cine știe idei năstrușnice despre la ce e bună viața și pentru ce ne-a fost ea dată, mai toți se vor apuca să facă ceea ce văd că fac cei din jurul lor: adică să se îmbogățească și să-și cheltuie banii pe prostii, în chip pașnic, fiecare în felul lui, apteptîndu-și cît mai plăcut moartea și lăudîndu-se unii în fața celorlalți.
Nu spun că e bine sau că e rău, și asta pentru simplul motiv că democrația capitalistă n-are nici o legătură cu morala, tot așa cum apa n-are nici o legătură cu faptul că peștii se mănîncă între ei sau cum n-are legătură trotuarul cu prostituția. Cert e că, pe parcursul procesului de invidie reciprocă, organizare și îmbogățire nu moare nimeni. Nici de gloanțe, iar de foame din ce în ce mai puțin. Și asta e, într-un anume sens, tot ce contează. |n orice alt regim inventat de oameni s-a murit la greu și se una, și de alta. Restul, cum spuneam, e viață privată în care unii se gîndesc la Dumnezeu și la cele veșnice, alții citesc cărți și le degustă estetic, alții se visează regi, alții beau un pahar de vin cu cei cîțiva pe care-i cunosc, respectă și iubesc, alți se gîndesc cum să-și facă o casă mai frumoasă decît a vecinului, alții cum să-și ia un Lamborghini pe care să-l țină în fața blocului, lîngă Mall. Fiecare își obține fericirea cum și cît îl duce capul și sufletul lui.
Revenind un pic la respect, politică și hipermarkete, eram într-o zi, după 20 de ani de capitalism, în fața unui raft lung cu un cărucior de oțel cromat și-mi luam hîrtie igienică cu parfum de levănțică, preferata mea. Alături, o pensionară elegantă, cu ochelari fini, imaginea clasică a posesoarei unei pensii babane de urmaș a unui soț bine plasat în ierarhia Vechiului Regim, stătea în cumpănă între hîrtia cu aromă de piersică și cea cu aromă de trandafiri. M-am retras puțin deoparte și, amintindu-mi de curpapirul comunist al adolescenței, un subtil intrument de tortură, am început să studiez profilul clientelei la acest gen de hîrtie igienică relativ scumpă. Am observat că oameni de toate condițiile economice și sociale, chiar și cei ce ar putea fi considerați săraci după produsele ieftine din căruciorul lor, luau hîrtie igienică scumpă. De ce oare preferau să se ieftinească la mîncare și să se scumpească la igienică? Am meditat la asta și cred că motivul e că hîrtia igienică e foarte importantă în viața privată a romånului. |n ea se ascunde încă trauma nu atît a penuriei comuniste din anii '80, cît senzația de umilință și dispreț pe care o încorpora acest banal "bun de larg consum" cu care, puteai să te și rănești în timpul folosirii.
Nu vreau să spun că Ceaușescu a căzut din pricina hîrtiei igienice produse în fabricile regimului său, a acelei hîrtii igienice pe care dl Rebengiuc a pus-o pe masă, dar pot să afirm că unul dintre motivele pentru care oamenii au urît atît de mult ceaușismul a fost calitatea hîrtiei igienice și că olteanul ăla nebun a plătit cu moartea și din pricina curpapirului. Oamenii simpli, consumatorii ca să zic așa, cei pe care-i durea-n fund și de libertate și de ideologie, s-au simțit disprețuiți, umiliți și călcați în picioare nu de ideile lui Marx și Lenin, cît de faptul că erau puși în situația să se șteargă la fund cu ceva evident și profund impropriu pentru așa ceva. E cu atît mai interesant că oamenii s-au simțit deranjați de asta cu cît marea majoritate erau prima generație de la opincă. Bunică-meu, Dumnezeu să-l ierte și să-l odihnească, culmea coincidențelor pe care le puteți identifica în textul pe care tocmai l-ați citit, prefera să se șteargă cu revista "Pentru Patrie", pe care obișnuia s-o citească pe budă și din care, în final, rupea paginile și le mototolea ca să le dea o oarecare catifelare. Folosise toată viața lui lungă și grea, în care călătorise odtă cu linia fronturilor de luptă și cu istoria Romåniei de la Odessa pînă în Tatra și înapoi în Cîmia Dunării, folosise așadar tot ce-i căzuse în mînă, de la tradiționalii coceni bătuți, hîrtia igineică ancestrală a țăranului romån, pînă la frunzele de brusture și alte vegetale ale cîmpului, însă niciodată nu s-a lăsat amăgit de sulul de glașpapir produs de industria ceaușită de bunuri de larg consum.
Așadar, cred că obsesia hîrtiei igienice și dorința de a folosi una de calitate le-a rămas în suflet romånilor ca o alinare, ca un răsfăț suprem, ca o manifestare profundă, consumată însă în manieră privată, a răbufnirii de revoltă contra umilinței și disprețului. Totuși, azi, în materie de politică, pe 22 noiembrie anul curent, ăia puțini cîți se vor duce la urne, vor sta săracii ca un ciorchine înghețat de pensionari în fața unei Alimentare comuniste, așteptînd ca niște țațe arogante, numite pe atunci impropriu "vînzătoare", să catadicsească să le înghesuie în sacoșele lor de cîrpă tarse la mașina de cusut, ecologice avant la lettre, cîteva suluri de hîrtie igienică rugoasă, în care se vedea în palimsest așchiile de lemn netocat care urmau să le rănească spațiul intim.
Închei acest scurt excurs în istoria obiceiurilor igienice ale poporului romån și a reflecției legate de respectul care ni se cuvine îndemnîndu-vă să nu uitați totuși că viața noastră privată e adevărata noastră viață și că, dincolo de toate, există un loc în care politica, înțeleasă ca viață publică, se întîlnește cu hîrtia igienică, cu amintirea comunismului, cu viața, cu moartea: locul acela e ziarul citit pe budă, sau "privată" dacă preferați un alt termen. E cel mai intim loc din casele noastre, în care poți sta uneori absorbit de un editorial bun, un loc a cărui frecventare zilnică e indispensabilă ființei umane, însă un loc în care, indiferent cît de comod ar fi amenajat și oricît de fină ar fi hîrtie igienică și orice mireasmă ar avea ea, e decisiv să nu zăbovești mai mult de o jumătate de oră. Atît ar trebui să acorde zilnic un om civilizat și deștept vieții politice și politicienilor. Cît despre respect, încetați, vă rog, să mai așeptați ca politcienii să vă dea ceva de bunăvoie! Nu vă vor da niciodată nimic, cu atît mai puțin respect. Deocamdată e important să mergem la urne ca la supermarket. Acolo putem vota și putem închina cîteva gînduri acestui uimitor paradox de marketing care este hîrtia igienică înmiresmată! Un paradox fel de mare ca trusele de machiaj mortuare sau ca democrația capitalistă însăși.