Mă gîndesc de mult să scriu acest text despre trei oameni importanți pentru mine. Foarte importanți. M-am stărduit să fac în așa fel încît fiecare literă, fiecare cuvînt, fiecare frază, fiecare virgulă, fiecare punct, fiecare semn de exclamație și de întrebare să se constituie într-o ilustrare fidelă a sufletului lor. E un text greu în care am încercat să adun întrega mea experiență de aproape patru decenii. Sper să vă placă.
Asta este isoria insolită a primei mele plecări din țară. Eram cu patru prieteni și doar unul dintre noi nu mai era virgin într-ale
Mă gîndesc de mult să scriu acest text despre trei oameni importanți pentru mine. Foarte importanți. M-am stărduit să fac în așa fel încît fiecare literă, fiecare cuvînt, fiecare frază, fiecare virgulă, fiecare punct, fiecare semn de exclamație și de întrebare să se constituie într-o ilustrare fidelă a sufletului lor. E un text greu în care am încercat să adun întrega mea experiență de aproape patru decenii. Sper să vă placă.
Asta este isoria insolită a primei mele plecări din țară. Eram cu patru prieteni și doar unul dintre noi nu mai era virgin într-ale plecatului din țară. Fusese în 1988 într-o excursie în Cuba lui Castro, stătuse într-o rezervație pentru turiști și la întoacere ne povestise o lună, pe capitole, despre plaje, despre negrese, despre mîncăruri și cokteil-uri. Acum, era în primăvară lui '90, prin martie sau aprilie, nu-mi mai amintesc, și stăteam înghesuiți într-o Dacie gri, înfipți ca o pereche de chiloți în curul a două TIR-uri staționate înainte de vama turcă. Aveam un portbagaj plin cu de toate: scrumiere, foarfece de croitorie, caiete dictando, o cutie de electrozi, cravate vechi de poliester, perdele, cizme de cauciuc, bibelouri de porțelan, unghiere. N-aveam rulmenți. Ne sfătuisem înainte să plecăm la drum și horărîserăm că rulmenții, deși sînt rentabili, sînt prea grei și riscăm să rupem mașina. Despre restul mărfii, pot să spun că achiziția ei avea la bază un amestec ciudat de informație, zvon și instinct comercial. S-a dovedit mai tîrziu că am investit anapoda în foarfece fiindcă m-am întorc acasă cu cîteva cutii. Dar, să revenim: important era să răzbim de vameșii turci, despre care auziserăm că primesc șpagă în maniera clasică, adică după metoda "bani în pașaport". Ceea ce s-a dovedit adevărat așa că am trecut dincolo fără ca cineva să ne scormonescă în portbagaj și dă-i foale, nenică, spre Edirne. Am văzut atunci prima benzinărie Shell, care a trecut ca o navă spațială prin dreapta șoselei și atunci am înțeles brusc cît de frumos e capitalismul. Imediat ce-am ajuns în Edirne, am plecat să căscăm ochii prin tîrg și să ne lăsăm balele pe vitrine, dar ne-a trăsnit o ploaie torențială, care ne-a făcut ciuciulete și ne-a înghesuit la loc în Dacie, unde ne-am încolăcit printre cutii ca șerpii, chinuindu-ne să ne schimbăm țoalele ude. Acum imaginați-vă patru adolescenți români într-o Dacie din Edirne la începtul anului '90 și ghiciți ce-a urmat! Evident, o grămadă de ciocănituri în geamurile semiaburite, ciocănituri urmate de întrebarea "Madam? Madam?". Dar, din păcate, la momentul ăla istoric noi n-aveam de vînzare decît caiete și foarfeci. A doua zi, am mers în tîrgul special amenajat, un fel de Porte Clignancourt primitiv și turcesc, și am dat pe zeci de mii de lire marfa. Cu banii, fiecare și-a luat apoi tot ce i-a poftit inima. Eu, de exemplu, am venit acasă cu o pereche de blugi Pyramid prespălați, un ceas electronic care mi s-a stricat într-o săptămînă, un ciorchine de banane, un cartuș de Camel, o doză de Efes Pilsner și una de Coca-Cola. Aveam 20 de ani și ea fost prima Coca Cola din viața mea. Ufff, iar uitai să scriu despre politică, dar ce mai contează? Altceva mă interseaza acum și anume cum a fost pentru voi cînd ați ieșit prim oară din țara asta?
