Un conflict stupid: ce uita uneori investitorii romani din media*

Ce se castiga cel mai greu si se pierde cel mai usor in media? Simplu: credibilitatea. Acest element intangibil si abstract, care nu apare in P&L, e cel care aduce tot ce poate oferi o proprietate media: influenta, putere, bani si, deci, un business autentic si curat. [caption id="" align="alignnone" width="490" caption="Desene "furate" de pe www.cartoonpress.ro si www.artofpetry.blogspot.com"]

[/caption] Scriu asta pornind de la una dintre putinele manifestari publice ale supararii care apare, adesea, in relatia complexa si delicata dintre corpul editorial si investitorii in media. In ultimii 10 ani, nu o data, am fost in postura de a media astfel de polemici. Totul porneste, mereu, de la acelasi aparent „conflict de interese”. Un conflict stupid, adesea ireconciliabil, dar care are la baza o explicatie simpla si un mecanism cat se poate de banal. Pe de o parte, e nevoia aproape fiziologica a oricarui jurnalist de bun-simt si de buna-credinta de a dobandi credibilitate. Credibilitate atat in relatia cu publicul, cat si (deloc neimportant) cu colegii sai, cu breasla din care face parte si cu propria imagine in oglinda. Pe de alta parte, reflexul absolut firesc al investitorilor in media de a nu le fi lezate grav interesele de afaceri sau, uneori, imaginea personala sau a unor apropiati (adesea, chiar membri ai familiei). In acest context, nu o data se aude in grupurile media "celebra" fraza: „Cum adica?! Pe banii mei?!”.Revolta e de inteles. Simplificand lucrurile, e ca si cum un jurnalist care dezvolta un site mai amplu pornind de la un blog, s-ar trezi ca e atacat (el sau familia lui) fix de colaboratorii pe care ii plateste. Suna un pic ciudat, nu? Dar, cand vorbim de un investitor important in media, posibilitatea ca interesele de business sa fie afectate de un reporter oarecare, e un pericol permanent. Si iminent. Aproape cert. Un risc care trebuie asumat din start.Ca mai mereu in viata, adevarul e la mijloc: nu o data, jurnalistii (sau sefii lor, care dau "ok" pe publicarea sau difuzarea unui material) stiu din prima ca e un subiect care ar putea genera discutii neplacute. Dar, adesea, nu au de ales: le-ar fi afectata nu doar credibilitatea fata de public ci si, mult mai important, credibilitatea in ochii echipei pe care trebuie sa o conduca. Si care nu se conduce doar cu bani. Ci, mai ales, cu incredere si respect reciproc. Pe scurt, uneori "atacul la patron" e deliberat si forteaza intentionat limitele suportabilitatii. Iar acest demers nu e facut mereu cu tactul cuvenit. Discutia e cu atat mai delicata in cazul produselor media care nu sunt pe profit (iar, mai ales anul acesta, nu prea avem cazuri): prosperitatea unei institutii media aduce cu sine un grad de exprimare direct proportional cu cifra (cu plus) din dreptul indicatorului EBITDA.Totusi, unde gresesc cel mai adesea investitorii in media cand apar astfel de conflicte? Doua sunt greselile cel mai des intalnite:

A) Pornesc de la prezumtia de vinovatie si de rea credinta: nu pot admite ca jurnalistii nu au (in 95% din cazuri) niciun alt interes decat acela de a informa corect si de a castiga respectul breslei, a colegilor si a publicului.

Ok, exista exceptii (da, exista coruptie si in media) dar acestea nu fac decat sa confirme regula.

B) Uita sau, uneori, nu inteleg ca informatia nu poate fi controlata, ca acesta e un concept iluzoriu: orice material oprit de la difuzare loveste direct in core-business-ul in care au investit.

Iata si Marele Secret (al lui Polichinelle) : stirea va aparea oricum!

Fie plecand de la jurnalist, fie chiar de la seful sau, informatia va fi trimisa altei publicatii, altui jurnalist sau, la limita, va fi aruncat pe net, pe un blog.

In aceasta situatie, de ce sa nu apara chiar acolo unde urma sa apara? Se castiga si publicul interesat de subiect, se intareste si credibilitatea, si respectul corpului editorial (increderea in patronat, in faptul ca e un loc unde meseria se face corect). In fine. Nu ma mai pierd in teorii (oricum am scris mult mai mult decat intentionam).

Ideea de baza e ca, atunci cand te apuci de investit in media, trebuie sa pornesti din start de la premisa ca bunul cel mai de pret pe care ai sansa sa il dobandesti nu apare in nicio raportare contabila.

Si ca jurnalistii care, uneori, in ciuda ta,

isi pun la bataie jobul si viitorul

, risca si publica o informatie sensibila, cu orice pret, o fac – paradoxal –

exact in interesul ultim al patronatului

. Astfel de gesturi (care, la o analiza superficiala, pot parea de fronda) duc, pe termen lung, la fortificarea afacerii si

servesc scopului final pentru care exista orice business media.

Sunt sigur ca oamenii care au avut taria de a-si risca averile in media romaneasca stiu si inteleg perfect acest lucru. Dar ca, la nervi, mai uita uneori acest mecanism banal.

Concluzia?

Batalia pe piata media va fi castigata de investitorii isi vor forta

la maxim

limita suportabilitatii in ceea ce priveste libertatea de exprimare pe care pot sa o dea organizatiilor lor.

Actualizare:

Costi Rogozanu imi da o replica. Sau, de fapt, completeaza ce am aberat eu aici.

*PS: Am preferat un titlu mai putin comercial, si am folosit, in loc de „mogul”, sintagma ceva mai lemnoasa, „investitor in media”.

„Mogul” mi se pare un apelativ deopotriva jignitor si nedrept pentru niste oameni care, indiferent de scopul lor final (putere, bani, alte interese) au investit sute de milioane de euro in ultimii ani in media romaneasca print, tv, radio, online etc, contribuind – voluntar sau nu – la dreptul fundamental al romanilor la libera informare.

Si, deloc de neglijat, generand mii de locuri de munca si oferind un generos si liber spatiu de exprimare, atat jurnalistilor, cat si publicului.