Nu-mi plac sentimentalismele ieftine, dar aproape opt ani petrecuți în același loc, la <strong>Cotidianul</strong>, sunt greu de azvârlit de-a dura pe toboganul memoriei. Mihnea Măruță m-a ironizat ușor pentru că mi-a denumit blogul după numele rubricii zilnice pe care am avut-o în ziar. I-am răspuns că m-am desprins de <strong>Cotidianul</strong> la fel cum a făcut-o și el, dar simt nevoia să detaliez puțin. <strong>Cotidianul</strong> nu a murit și nici n-o să-și dea complet duhul, indiferent de ce se întâmplă acum acolo, indiferent dacă va continua să existe fizic, în
Nu-mi plac sentimentalismele ieftine, dar aproape opt ani petrecuți în același loc, la Cotidianul, sunt greu de azvârlit de-a dura pe toboganul memoriei. Mihnea Măruță m-a ironizat ușor pentru că mi-a denumit blogul după numele rubricii zilnice pe care am avut-o în ziar. I-am răspuns că m-am desprins de Cotidianul la fel cum a făcut-o și el, dar simt nevoia să detaliez puțin. Cotidianul nu a murit și nici n-o să-și dea complet duhul, indiferent de ce se întâmplă acum acolo, indiferent dacă va continua să existe fizic, în hârtie și cerneală, sau se va pierde în nemărginirea internetului. Cred, și nu sunt singurul, că ultimii ani au însemnat mai mult decât niște bucăți de ziar numai bune de de învelit sandwich-ul (cu somon, că eram quality) de a doua zi. Coti, așa cum ne-a plăcut multora să-i spunem, e o sumă de lucruri ce cu greu pot fi traduse în cuvinte, un amalgam de milioane de înjurături -totuși, rostite fără ură, deși, de foarte multe ori, mamele erau cele care le cădeau drept victime (îți amintești, Pavele, că tot te-ai apucat să-ți scrii memoriile?); bucurii simple, date de un titlu reușit sau de numărul accesărilor unui articol; mii de ședințe; frecușuri; isterii; iubiri înfiripate într-o clandestinitate de nimeni condamnată; cafele râncede de automat; țigări trase școlărește, pe fugă, cu ochii pe ceasul prevestitor de deadline-uri; discuții absurde, inutile, puerile; conversații savante, mai potrivite poate pentru Idei în Dialog; șefi enervanți, șefi simpatici; șefuleți enervanți, șefuleți simpatici (știu că nu e așa, dar pot, măcar pe blogul meu, să zic că făceam parte din ultima categorie?); beții monstru, deghizate în ieșiri nevinovate la o bere; bârfe; haz după gust, la care se adăuga cinism cît cuprinde ( sau a fost invers?); întârzieri la tipar; exclusivități furate; rivalități meschine; cimitirul Reînvierii; Costi și al său bufet magic etc. Nu mai continuu cu înșiruirea, mi se perindă prin minte prea multe lucruri fără vreo noimă pentru cei din afara redacției, deja mi-au scăpat câteva mai sus. Mai spun doar atât, după ce tragi linie și socotești, să lucrezi la Cotidianul era un motiv de mândrie. Iarăși, nu cred că sunt singurul care crede asta, nu-mi explic cum altfel s-a păstrat, atâția ani, un nucleu de oameni care au refuzat cu o perseverență aproape dobitoacă să plece, în ciuda ofertelor tentante ce s-au ivit de-a lungul timpului. Poate că nu am performat din punct de vedere financiar, nici nu era treaba noastră să ne îngrijim de aspectul ăsta, însă am făcut un ziar bun. Așa că mai spun o dată, Cotidianul nu are cum să moară, dimpotrivă, entuziasmul, creativitatea, experiența libertății de a refuza compromisul, discernământul sau ce mai vreți voi, ei bine, toate aceste lucruri esențiale pentru o presă curată au ajuns deja sau sunt pe cale se manifeste în alte redacții. Știu că acum pare că am scris niște vorbe mari, dar vă invit să mai vorbim despre rolul Cotidianului în presa românească peste vreo cinci ani. Sau chiar mai devreme.
