Mă sună plîngînd o colegă de redacție pe care o rugasem să vorbească despre Ștefan Iordache cu cei care l-au cunoscut. Un regizor de film mai temperamental căruia i-a telefonat printre primii, rugîndu-l s-o scuze că îl sună într-un asemenea moment, o ușuiește – „Sînteți niște șacali!” Nu e primul care spune așa ceva despre jurnaliști. Colega mea, care l-a cunoscut pe Ștefan Iordache - l-a intervievat și îl vizita la repetiții și în cabină, plîngea ea oricum, de părere de rău că a murit un om la care ținea foarte mult. Regizorul de film, în sensibilitatea
Mă sună plîngînd o colegă de redacție pe care o rugasem să vorbească despre Ștefan Iordache cu cei care l-au cunoscut. Un regizor de film mai temperamental căruia i-a telefonat printre primii, rugîndu-l s-o scuze că îl sună într-un asemenea moment, o ușuiește – „Sînteți niște șacali!” Nu e primul care spune așa ceva despre jurnaliști. Colega mea, care l-a cunoscut pe Ștefan Iordache - l-a intervievat și îl vizita la repetiții și în cabină, plîngea ea oricum, de părere de rău că a murit un om la care ținea foarte mult. Regizorul de film, în sensibilitatea lui de artist, și-o fi închipuind că jurnaliștii sînt niște cîini fără suflet care se bucură cînd moare cineva, să aibă ce scrie. Nu, domnul regizor, suferă și ei ca dvs, dar datoria lor e să comunice publicului părerea dvs de rău și să nu dea o simplă știre de două rînduri despre dispariția unui om ca Ștefan Iordache.
