Ai tupeu să te recunoști ateu? Din Money Express

O întrebare frustă care poate revela însă un adevăr semnificativ. Nu prea avem pe aici nebuni care să-și asume opțiuni incomode.
Intelectual înseamnă și risc nu doar emfază și fraze prețioase aruncate pe la dineuri. Avem o incredibilă tradiție de oameni culți extrem de alunecoși care nu s-au lipit niciodată de vreo etichetă incomodă. Dezbaterea privind statutul materiei “religie” în școli suferă în primul rînd de neasumarea unor poziții clare. Știu, imediat va veni acea replică obosită cum că nu te poți lipsi de nunațe că lucrurile sînt complicate. Nuanțele însă nu sînt menite să îndeplinească funcția de văl protector, ele vin să rafineze o poziție anterior asumată. Vorbim atîta despre religie și despre lipsa darwinismului în școli (da, vă vine să credeți, precedentul ministru al educației a semnat scoaterea teoriei evoluționiste din școli) fără să precizăm de pe ce poziții venim. N-am auzit o singură voce spunînd clar “sînt ateu sau sînt culmea ateismului, nu mă interesează deloc ritualul bisericesc de vreun fel”. Este o afirmație extrem de riscantă pe care prea puțini intelectuali și-o asumă, cu excepția poate a unui mic grup de ongiști sau de tineri intelectuali care se revendică de la stînga de diverse feluri.
Tot revin asupra unui excelent interviu acordat de Ian McEwan revistei The New Republic în care scriitorul abordează cu o seninătate debordantă chestiunea ateismului. Citez: “E important ca oamenii fără credințe religioase să vorbească, să spună lucrurile în care cred. Există o mică problemă cu titulatura de «ateu» - nimeni nu vrea să fie definit tocmai de valorile în care nu cred. E important ca oamenii care nu au un dumnezeu în ceruri și care nu cred în supranatural să-și spună credințele în valorile morale, în dragoste, în transcendența pe care o pot experimenta prin intermediul artelor, muzicii, sculpturii sau mai știu eu ce. Din moment ce ei nu cred în viața de apoi, s-ar putea ca asta să-i facă să dea o mai mare valoare vieții înseși.” Să reținem greutatea observației în ce privește titulatura “ateu”. Cultura religioasă puternică a inhibat, în ciuda laicismului înfipt în esența organizării sociale de azi, însuși substantivul care-i desemnează pe cei care i se potrivesc. Principala timiditate a ateului se bazează pe faptul că nu anti-dumnezeismul îl caracterizează pe el în mod fundamental (asta dacă e un individ rațional), ci tocmai decizia de a se dedica valorilor palpabile imediate, analizei sale și a celorlalți.
Dincolo de această ezitare esențială a ateului, există, bineînțeles, și frica demagogică de asumare a lipsei de credință. Partide mamut care se declară socialiste prin
țara asta nu au un singur membru care să intre în această dezbatere cu fruntea sus. Fug toți care încotro din fața tăvălugului ortodox. Au revenit, mai agresiv și mai solid ca în anii 90, imaginile cu preoți gata să sfințească orice. Figuri bisericești vin și predică într-o totală poză a smereniei: dar cu ce vă deranjăm că ne rugăm împreună cu elevii în școli, dar cu ce vă poate deranja o catedrală întinse pe hectare în buricul Bucureștiului? Toată lumea credincioasă țipă în numele drepturilor omului, majoritatea își cere dreptul la dominație cu armele minorităților. Dar asta-i altă poveste
În Romania, apariția ateismului ca atitudine normală în spațiul public ar însemna un pas imens. Avem o tradiție mai mult decît firavă, în ciuda faptului că, timp de vreo 50 de ani, în vremea comuniștilor, toată lumea și-a ascuns credința prin bisericile dintre blocuri. Pînă în 89 nimeni nu credea decît clandestin. Acum, nimeni nu mai este necredincios decît clandestin. Devii un paria fără să știi de ce. Pînă și tovarășul Iliescu a avut probleme în a-și recunoaște credințele impuse de o ideologie căreia i s-a închinat toată viața. Dar nu pe Iliescu vreau să-l aud, ci mi-ar plăcea să văd că această problemă firavă este dezbătută cu simț de răspundere în spațiul public intelectual. Dominante sînt încă grupurile de dreapta, cu Patapievici și Liiceanu în frunte. Mulți încă afirmă răspicat că nu există intelectualism acceptabil fără liberalism și fără credință în capitalism. Cu așa credințe ferme e loc întotdeauna și de puțin Dumnezeu. Uniformitatea orientărilor în lumea intelectuală romanească este uneori înspăimîntătoare. Puținele voci care ies din fluviul leneș al mainstreamului par a fi foarte ușor de anihilat. Tradiția romanească dezvăluie mai curînd voci anticlericale (ceea ce e cam altceva) sau ateist-mistice (Cioran); în zona ateismului pur nu găsim mai nimic
Întrebarea “crezi în Dumnezeu?” e de-a dreptul indecentă, dar uneori e nevoie să intri în acest joc prostesc pentru a cîștiga teren în spațiul public. McEwan se minuna la un moment dat de impactul la publicul american pe care l-a avut o antologie intitulată “New Atheism”, ideea fiind una simplă: este un sentiment puternic care neagă unul dintre cele mai puternice filoane culturale fără, dar care, în secolul XXI, încă își găsește cu greu o identitate. Nu cred în exporturile “din exterior”, dar și astea sînt utile cînd nu avem de făcut decît o minimă fundație pentru exprimarea unui sentiment extrem de important: necredința. Își are și Romania necredincioșii ei. Din mișcările antireligioase ies uneori și iluminisme esențiale pentru felul în care arată o societate modernă azi

Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca