Cum bag de seamă că iar se întărîtă treaba – an electoral, de! – nu vă mai bat la cap cu „așa da așa nu”. Vă propun o istorioară. Și vedeți dvs ce faceți cu ea,
În „Scrisori provinciale” Ștefan Bănulescu povestește despre un calemgiu ambulant care scria în locul necunoscătorilor de carte ce ar fi vrut ei să scrie dacă ar fi știut s-o facă. Calemgiul avea ca instrumente de lucru hîrtie, tocul de scris, călimara cu cerneală în care înmuia tocul și nisip cu care usca cerneala de pe foile scrise. Afacere sigură și de durată, dar într-o zi calemgiul se
Cum bag de seamă că iar se întărîtă treaba – an electoral, de! – nu vă mai bat la cap cu „așa da așa nu”. Vă propun o istorioară. Și vedeți dvs ce faceți cu ea,
În „Scrisori provinciale” Ștefan Bănulescu povestește despre un calemgiu ambulant care scria în locul necunoscătorilor de carte ce ar fi vrut ei să scrie dacă ar fi știut s-o facă. Calemgiul avea ca instrumente de lucru hîrtie, tocul de scris, călimara cu cerneală în care înmuia tocul și nisip cu care usca cerneala de pe foile scrise. Afacere sigură și de durată, dar într-o zi calemgiul se retrage, deși ar mai fi avut mușterii berechet. De de? Simplu: cerneală mai avea dar nu mai avea nisip. Calemgiul care sigila astfel, cu nisip, în loc de sugativă, cuvintele pe care le scria pe hîrtie – să nu se întindă cerneala și să dispară astfel cuvintele sau să nu devină indescifrabile, voia să fie sigur că ceea ce scria el acolo n-avea să devină altceva. Calemgiul era un anonim nenorocit, n-avea nici măcar pseudonim, dar avea tot atîta respect față de cuvîntul scris ca și un autor cu nume și prenume pe o copertă de carte.
