Într-un anumit sens, despre demnitate ar fi preferabil să vorbim latinește. E, în însăși sonoritatea cuvîntului, o provocare clasicizantă, o trimitere la portretul roman, la o specie a virtuții, în același timp impozantă și inactuală. Demnitatea e condiția statuară a omului. În asta constă noblețea, dar și riscul ei. Noblețea se manifestă mai ales pe fondul unor circumstanțe precare: sărăcie demnă, bătrînețe demnă, suferință demnă. Riscul e încremenirea în solemnitate, cultul ridicol al propriei efigii. În acest context, s-ar spune că demnitatea adevărată e o combinație reușită între curaj și umor: ecvanimitate față de împrejurările neprielnice și distanță față de sine. Astfel definită, demnitatea ne apare ca o virtute stoică. Dar ce carieră mai poate face stoicismul astăzi, în plină postmodernitate? Este demnitatea „politically correct“? Mă tem că nu, căci corectitudinea politică nu pare să iubească statuile, cu iradierea lor „elitistă“, cu prestanța lor muzeală. Eu însă nu-mi pot reține o (suspectă) simpatie pentru ceea ce nu este întru totul corect politic. Un pic de desuetudine, o fărîmă de elitism scăpătat, o mică inadecvare nu pot decît să atenueze excesele geometrice ale virtuților, perfecțiunea lor mecanică. În doză homeopatică, abaterea de la regulă face parte, în definitiv, din farmecul inconfundabil al firescului și al umanității.
