Participarea domnișoarei Elena Băsescu la alegerile pentru Parlamentul European a fost comentată nervos în presa noastră ca fiind o expresie – tipic autohtonă – a „nepotismului“. Din punctul meu de vedere, e un diagnostic greșit. Ar fi fost nepotism, dacă domnișoara Băsescu ar fi fost numită ministru sau ar fi căpătat, sub președinția tatălui său, o demnitate publică. În aparatul de la Cotroceni, de pildă. Altfel, e pur și simplu nedrept să interzici copiilor de politicieni să-și construiască propriile cariere politice. Filiația nu trebuie să fie un blestem, o condamnare la penumbră și anonimat. Problema domnișoarei Băsescu nu e Traian Băsescu. Problema stă în insuficienta ei calificare pentru rolul pe care și l-a asumat.
Problema stă în faptul că nu stăpînește încă limba română. Că vrea să treacă direct și pripit de la debut la consacrare. Că nu își ia răgazul de a crește. Că nu e stingherită de disproporția dintre competența și experiența ei (politică și de viață) și calitatea de reprezentant al unei țări întregi într-o instituție internațională de prestigiu. Dar asta n-are de-a face cu Traian Băsescu decît, cel mult, în postura lui de pedagog și tată de familie. În fond, pînă la urmă, chiar și domnișoara Băsescu e nevinovată. Nici ea, nici Vadim Tudor, nici Gigi Becali nu s-au insinuat furtiv în Europa: au fost aleși. Democratic, care va să zică. Pe bază de competiție. Și asta pentru că la vot nu s-au dus decît „adepții“. Iată de ce am pledat și pledez pentru votul obligatoriu. Dar cînd o fac, mi se spune că vreau reinstaurarea comunismului. Foarte bine! Să ne bucurăm că, evitînd sumbrele vremuri ale dictaturii, am reușit să trimitem la Bruxelles floarea intelighenției autohtone. Bravos! N-am murit degeaba!
