Am văzut-o în treacăt, m-a făcut să tresar o clipă, apoi s-a rătăcit în universul banal și anost al cotidianului(fără poante ieftine aici, eu încerc sa exprim un sentiment frumos, da?). Totuși, aveam să aflu, e drept, după câteva săptămâni bune, că nu s-a pierdut. Imaginea ei se cuibărise într-un colț neutilizat al minții și aștepta acolo, răbdătoare și cuminte, momentul în care aveam s-o redescopăr.
<strong>Evident</strong>, ea nu știa că exist, habar nu avea de puterea magică pe care a avut-o asupra pupilelor mele, dilatate, la vremea întâlnirii noastre unidirecționale,
Am văzut-o în treacăt, m-a făcut să tresar o clipă, apoi s-a rătăcit în universul banal și anost al cotidianului(fără poante ieftine aici, eu încerc sa exprim un sentiment frumos, da?). Totuși, aveam să aflu, e drept, după câteva săptămâni bune, că nu s-a pierdut. Imaginea ei se cuibărise într-un colț neutilizat al minții și aștepta acolo, răbdătoare și cuminte, momentul în care aveam s-o redescopăr.
Evident, ea nu știa că exist, habar nu avea de puterea magică pe care a avut-o asupra pupilelor mele, dilatate, la vremea întâlnirii noastre unidirecționale, ca niște roți de cașcaval din visul unui șoarece naufragiat de o săptămână într-o sticlă de lapte de trei lei. Nu, prieteni, ea nici măcar nu bănuia ce valuri de serotonină iscase în bietu-mi flux sanguin. Imaginea ei însă, aparținându-mi de fapt mie, aștepta lumina.
Mă văd nevoit să folosesc din nou acest cuvânt, evident, pentru că ar trebui să fie la fel de săritor în ochi ca o muscă neagră și grasă într-o ciorbă de burtă că, dată fiind evidența că nu am sfârșit textul aici, eliberarea a venit. Nu știu cum, nu știu de ce(spuneți voi dacă vă puteți explica care e mecanismul prin care uneori, deși contextul nu o cere deloc, creierul vostru extrage din memorie amintirea celui mai anost coleg din gimnaziu ori compoziția vomei din timpul celei de-a șapteprezecea beții pe care ați tras-o în timpul liceului), dar a venit că o lovitură în moalele capului, efectul netratabil cu analgezice al emoțiilor provocate de regăsire.
Ce rost mai avea să disper că am uitat-o, am pornit neîndoios să o caut. Iertați-mi al patrulea evident(se pune și cel din titlu), dar, evident, am găsit-o. Relativ repede, fără eforturi, deh, doar traiesc printre ziariști, ceva trebuie să fi învățat și eu în toți anii ăștia. Din motive obiective, pe care nu am să le povestesc pentru că nu ar face decât să încurce firul poveștii mai ceva ca o coadă de drac ciung lovit de urticarie, nu m-am putut apropia de ea o vreme.
Au fost acele zile în care visam cum am să-i mângâi pielea, cum o voi privi, strălucitoare în soarele leneș spre bleg al toamnei, ușor distantă la început, chiar nervoasă, cum am să mi-o apropii, cum fiecare tremur al ei îmi va fi chemare, iar fiecare dorință a mea îi va fi poruncă, cum vom lua lumea în piept pentru fericirea noastră, cum vom uita de noi, tăind meandrele firescului, în fine, gândul m-a dus până la bine și la rău…
Într-o zi, una atât de senină că doar heruvimii lipseau să aigure coloana sonoră (mda, cam dulceag, știu), am reîntâlnit-o. S-ar mira toți poeții (și ar crăpa de invidie ca lubenițele uitate în vrejuri) de potrivelile meșteșugite de cuvinte pe care aș vrea să le scriu acum, însă sunt atât de multe și de alandala încât nu știu cu care să încep, așa că am să sfârșesc sec aceast capitol: ne-am văzut, ne-am plăcut, am cerut-o, fără să șovăială mi s-a dat. Dar, evident 5, trebuia să existe și un dar, alte motive, la fel de obiective, nici pe astea nu le detaliez (sunt chestiuni ce țin mai mult de orgoliu, confort, obligații de neevitat, etc) au făcut ca momentul în care vom fi împreună, la acel bine și nedorit rău, să se amâne câteva luni. Până atunci, când va fi să fie acest atunci, am încetat să număr zilele. Vă las, prieteni, să vă bucurați ochii cu privirea ei, puțin încruntată, dar fermecătoare. Aici
