România· 47 min citire

Banalitatea ipocriziei

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 16 nov. 2009, 21:31

<strong> </strong> <strong>Acesta este un text despre banalitatea răului și caracterul excepțional al binelui. Despre fantomele comunismului, anticomunismului și amestecul lor în gurile oamenilor, în interesele și-n ipocriziile lor. Despre spiritul ideologiilor și trupurile lor, despre intelectualii publici și iluziile lor, despre condamnarea ideilor sau a faptelor oamenilor, dar și despre multe altele. Cine va avea răbdarea să-l citească e binevenit. Cine nu, e binevenit de asemenea. Cititi-l totusi cu atentie!</strong> <strong>1 </strong> Mi se pare foarte nedrept că un om precum Marius


Acesta este un text despre banalitatea răului și caracterul excepțional al binelui. Despre fantomele comunismului, anticomunismului și amestecul lor în gurile oamenilor, în interesele și-n ipocriziile lor. Despre spiritul ideologiilor și trupurile lor, despre intelectualii publici și iluziile lor, despre condamnarea ideilor sau a faptelor oamenilor, dar și despre multe altele. Cine va avea răbdarea să-l citească e binevenit. Cine nu, e binevenit de asemenea. Cititi-l totusi cu atentie!
1
Mi se pare foarte nedrept că un om precum Marius Oprea a ajuns să fie asimilat, ca să nu zic altfel, de către – hai s-o numesc tabăra anticomunistă – cu un proscris. Omul acesta a devenit consilier al lui Tăriceanu, bun, dar totuși, pînă mai ieri, Tăriceanu era un om onorabil, nu? Poate azi nu e și, în fond, nici nu mă interesează. Dacă vreun tribunal legal constituit de pe lumea asta îl va judeca și condamna n-o să ies în stradă să protestez. Revenind la Marius Oprea, cred că el este unul dintre cei mai fervenți luptători cu foștii comuniști sadea și cu rămășițele umane ale fostei Securități. E un istoric onest al comunismului românesc, implicat și serios, poate cel mai serios. Pînă mai ieri, oamenii care astăzi îl stigmatizează discret, cumva prin delegație, îl admirau sincer și-l vorbeau de bine. Ce s-a întîmplat cu Marius Oprea de a devenit dintr-o dată persona non grata pentru anticomuniștii cei mai vocali?
2
Cîndva, l-am întîlnit pe Marius Oprea, am stat cîteva minute de vorbă, eram grăbiți amîndoi, mi-a arătat mîinile, erau o spuză albă, descuamate, zdrențuite. Îl ustura îngrozitor și i-am recomadat o cremă dermatologică bună, de care știam. Luase o ciupercă dintr-o arhivă. Ei, bine, omul ăsta ale cărui cărți au pus primul raft al istoriei comunismului în România, care a înghițit acarieni, acești stăpîni indiferenți ai crimelor arhivate, cît nimeni din țara asta, acum e împins discret căre un zid invizibil de căre cei care dețin monopolul discursului anticomunist. Cine sînt ei?
3
Aici e de discutat, fiindcă avem de-a face cu două categorii mari: pe de-o parte sînt anticomuniștii sinceri, respectabili, oameni cu crez, pe care-i admir și din categoria cărora cred că face parte și Marius Oprea; pe de alta, anticomuniștii oportuniști, lichelele, pătații de sînge, impostorii aflați în cîrdășie și complicități inacceptabile, capabili să mimeze circumstanțial orice discurs, ieri comunist, azi anticomunist, mîine cine știe care. Ce le e comun antocomuniștilor sinceri și celor mincinoși? Își afirmă toți anticomunismul cu o voce fermă și sonoră. Andrei Cornea și Elena Udrea sînt, paradoxal, în aceeași tabără a anticomunismului vocal și explicit. Radu Filipescu e, în logica asta, la fel de anticomunist precum Radu Berceanu sau Ioan Olteanu, domnul acela mustăcios care se lăuda că mănîncă broaște. Printr-o ciudată încrucișare a speciilor, intelectualii de dreapta respectabili sînt azi indiscernabil asimilați cu politicieni sadea, oameni în gura cărora anticomunismul sună la fel de autentic precum o arie de operă ieșind din gura unei broaște.
4
În fond, azi, acum, nu mai există persoană publică în România care să nu se declare anticomunistă. De la Iliescu la Băsescu, trecînd prin Adrian Năstase și Elena Udrea, toți politicienii români sînt anticomuniști. E straniu cel puțin că nimănui nu i se pare suspect lucrul acesta și că nimeni nu caută să se întrebe serios nici ce înseamnă a fi anticomunist, nici care sînt criteriile după care poți deosebi un anticomunist onest de unul cinic sau interesat, nici măcar dacă e bine sau e rău, justificabil sau nu, să fii anticomunist. Sîntem o țară de anticomuniști la fel cum ieri eram una de comuniști. Cum, la fel, sîntem o țară de creștini, în mijlocul căreia Iliescu se închină iar Geoană mimează fără pic de credibilitate închinatul la moaște, la acele moaște în fața cărora electoratul său se înghesuie pentru a dobîndi, prin atingerea lor, energia necesară pentru a se cotonogi la sarmalale oferite drept bonus. Mi-e milă de oamenii aceia, dar nu cred că sînt într-atît de înfometați încît să iasă de la o slujbă creștinească ca sa se ia la omor pe două sarmale. Cum, la fel, Băsescu vorbește despre modernizarea României de dimineața pînă seara, dar își începe mandatul prezidențial urcînd Dealul Patriarhiei, pentru a săruta mîna Patriahului Daniel, ceea ce mi se pare mai mult decît inadmisibil pentru președintele unui stat laic, dar aberant de contradictoriu pentru un apostol declarat al modernizării.
5
E halucinant că nimeni nu pare să fie dispus să observe cu minimă atenție aceste mimetisme ipocrite ale discursurilor publice și să vadă că o dna precum Elena Udrea exprimă tot atîta anticomunism cît creștinism ortodox exprimă Geoană sau că Băsescu vorbește modernitate și fumează feudalism. Oamenii aceștia demonetizează valorile pe care le afirmă cu o nonșalanță cinică, amestecă în gură vorbele cum le pică mai bine, să le iasă socoteala, azi sînt ortodocși, mîine agnostici, acum închinători la moaște, peste cinci minute socialiști europeni, acum se arată președinți de stat modern iar apoi, precum mîrțoaga din poveste care gusta jăratec, se scutură de pielea modernă și se făcea armăsar creștin, se duc să pupe mîna unei căpetenii ecleziale în cel mai feudal mod cu putință. Nu spun toate astea ca și cum ar fi rău să fii ceva sau altceva, creștin ortodox, catolic sau protestant, agnostic sau socialist. Nu, nici vorbă, fiecare om e ceea ce vrea să fie! Ceea ce îndrăznesc să observ e ceva de un bun simț strigător la cer: anume că genul ăsta de convertiri la minut, pozatul public în posturi ideatice aberant de contradictorii la intervale amețitor de scurte e un indiciu că oamenii aceștia nu cred o iotă din ce afirmă. E de bun simț că nu-ți poți schimba convingerile ca pe niște haine de paradă decît doar dacă ele reprezintă pentru tine doar haine de paradă; sau de ieșit în lumea bună, de mers în fabrică, printre muncitori, de dus la biserică, printre enoriași, etc. Privită astfel, România vocilor politice, ba chiar aș îndrăzni să spun și a altor voci publice, e o țară în care se face turism industrial pe drumul Damascului. Oamenilor le cad solzii de pe ochi cît ai clipi și ba îi vezi că sînt creștini, ba s-au făcut toți atei, pe la prînz se-nchină la moaște apoi, la siestă, îi vezi că devin agnostici, pe după amiază se bat cu pumii în pieptul anticomunist asta după ce de dimineață făcuseră bani buni din slugărnicie la foștii comuniști, pe seară ies înțoliți în cluburi, ca niște burgheji plini de ifose, după ce vizitaseră fabricile cu fesuri în cap și haine de croială maoistă, îngrijorați de soarta proletarilor. Deja, ceea ce mă intrigă nu e de ce sînt ei așa, ci de ce nimeni nu pare să observe și, mai mult, nu se arata extrem de jignit intelectual din pricina asta.
6
Răspunsul e simplu și aparent jignitor la adresa a ceea ce îndeobște, și fără pic de discernămînt sociologic, politicienii, intelectuali publici, jurnaliștii, și chiar cetățenii înșiși numesc “poporul român”. Iar el, răspunsul, e acesta: de sute de ani, boierii pămînteni i-au lingușit ba pe fanarioți, ba pe vodă, ba pe principele străin, ba pe ruși, ba pe turci, mai precis pe cei la care înțelegeau că se află, circumstanțial, puterea. I-au flatat de i-au smintit, le-au cîntat osanale, s-au făcut că cred în tot ce cred ei, că sînt înnebuniți după gusturile lor, le-au dat dreptate în tot, s-au îmbrăcat ca ei, au mîncat ca ei, au dansat ca ei. Azi, în democrație, în campaniile electorale mai abitir, boierii au simțit că puterea lor circumstanțială se află în mînile a ceea ce numesc “poporul”. Și în consecință îl lingușesc, îi cîntă-n strună, se arată îndatoritori față de el, îi flatează de-a valma gusturile, credințele, obiceiurile, datinile, etc. De ce se duc politienii la moaște și tund oi? Fiindcă au observat ca mulțimilor relevante electoral le place să-i vadă în astfel de posturi, că vor să-i admire în costume populare, că sînt ca ele, că fac shopping în supermarket ca ele, cu listuțe scrise citeț de soții, de-aia! Iar cel care a dus la limita grețoșeniei flatarea prostimii autoîncîntare, care s-a bătut pe burtă cu boborul, care s-a dus să întingă mici cu scobitoate în muștar cu masele largi populare, care s-a făcut rrom cu rromii la Costești, care s-a făcut intelectual cu intelectualii în anticomunism, creștin cu creștinii prin biserici și tinichigiu cu tinichigii, acela e cel mai parșiv boier român actual. A lingușit tot ce se putea linguși, cînd interesele i-au cerut-o. În realitate, în sufletul lor, boierii lingușitori îi disprețuiesc pe cei de la care își extrag puterea, privilegiile, averile. Da, stimați cetățeni, sînteți niște fraieri vanitoși, care sînteți manipulati ordinar prin lingușeală! Niciun politician care vă lingușește și vă dă dreptate nu crede o iotă din ce vă spune! Acești boieri vă dau dreptate fiindcă știu că asta vă place, vă face să fiți încîntați de voi, să vă credeți adevărații posesori ai puterii, ai dreptății, ai adevărului, vi se taie picioarele de plăcere cînd auziți din gura lor că sînteți sursa puterii lor, sultanii și țarii legitimității lor. Vreți anticomunism? Poftiți anticomunism! Vreți salarii! Păi, ce, mă doare gura să vă dau? Vreți să ieftinească Petrom benzina, băncile să ieftinească creditele, curentul să fie gratis? Acum mă duc să le zic la băieții deștepți, ăia din cauza cărora suferiți! Ce nu fac eu pentru voi, mînca-i-ar tata de alegători! Păi, doar “domnitorul meu e poporul român”, că vă iubesc ca pe copiii mei. Ei bine, dragi alegători, puterea, dreptatea și adevărul pe care li le dați lor de bună voie, fiindcă sînt ale voastre, iată pofta ce-o poftesc. Seducția și stăpînirea prin lingușire e adevărata artă a puterii celor mai cinici dintre boierii valahi. Votați-i, așadar, pe cei care vă flatează cel mai puțin convingerile și credințele și care aveți impresia că vă exprimă cel mai adecvat interesele personale de ordin social și economic în următorii ani! Votați-i pe aceia care nu vă flatează simultan și pe voi și pe cei cei cu care nu vă simțiți apropiați! Pe aceia care se pozează cel mai puțin în mulțimi în care nu v-ați amesteca niciodată dacă vi s-ar ivi ocazia! Cu care v-ar plăcea să stați de vorbă în mod privat! Cu aceia despre care nu credeți că vă bat pe umăr amical doar ca să vă ia votul, cu aceia care se bat pe burtă cu dvs, doar ca să vă cîștige amiciția electorală! Aceia sînt cei care oferă cît de cît o șansă de a vă reprezenta interesele. Felul în care un cetățean dintr-o democrație liberală trebuie să-și calculeze votul trebuie să se bazeze, de preferință, pe interesele lui personale și directe, nu pe antipatiile lui, nu pe credințele lui religioase, nu pe opiniile lui despre literatură sau mai știu ce, nu pe dorința de răzbunare pe o anume categorie de cetățeni. Firește, calculul votului la care are dreptul poate să se bazeze pe absolut orice, dar în opinia mea un vot rațional se bazează pe interesul pragmatic al fiecărui cetățean, nu pe emoțiile colective de care e mai mult sau mai puțin absorbit și care sînt create în laboratoarele de marketing politic tocmai pentru a-l face pe cetățeanul fraier să-și falsifice de bunăvoie votul la care are dreptul.
7
România e nu atît o țară de hoți, cum se spune adesea pe nedrept, cît mai degrabă o țară în care domnește de multe secole o ciudată și aproape generalizată stare de ipocrizie colectivă. De dedublați care urăsc în mintea lor pe cel pe care-l laudă cu gura. Și cînd zic asta, nu mă refer doar la politicieni, ci la milioane de cetățeni onorabili, la sute de mii de clone anonime ale celor mai urîți dintre boierii pămînteni: politicienii. Fiindcă românii simpli sînt asemeni polticienilor lor. Cei dispuși să accepte minciuna sînt mincinoșii. Cei care-i înjură pe popi casele lor, supărați pe taxele de botez și înmormîntare, sînt aceiași enoriași care, întîlnindu-i pe preoți, le spun cu falsă smerenie “Săru’mîna părinte”. Ei fac parte din același popor care asculta Europa liberă în privat iar în public cînta osanale, același popor plin de curaj în intimitate, dar incapabil de dezidență publică, un popor învățat să-l suduiască pe vodă cînd nu riscă nimic și să facă temenele în fața lui, dacă poate să ciupească de la el o strîngere de mînă, o poză cu telefonul mobil sau o promisiune că se va uita pe o petiție, un popor de lași onomastici și de curajoși anonimi.
8
Ei bine, urma cea mai adîncă pe care a lăsat-o nu atît socialismul naționalist autohton, ci secole întregi de supunere și căciuleală față de tot soiul de dictatori, domni și voievozi, turci și ruși, moldoveni și valahi deopotrivă, a fost ipocrizia transformată în banalitate. Dublul limbaj nu e deloc un produs al ceaușismului tîrziu, ci un combustibil psihosocial folosit în egală măsură de dejism și exploatat la maxim de ceaușism; el a fost și este încă o adaptare la mediul schimbător al acestor locuri, la meteorologia istorică pe care oamenii de pe-aici au îndurat-o și care i-a împins încetul cu încetul, așa cum se depune praful pînă devine cernoziom, spre dispoziția constantă a unui soi de negoț între o inimă speriată și un creier feroce. Strateg desăvîrșit al artei supraviețuiriii trupului prin vînzarea sufletului, moldo-valahul mai ales, dar apoi, printr-o parțială contaminare, și ardeleanul, a ales să trăiască într-un fel de schizofrenie mîntuitoare, în intervalul căldicel al unui spirit vinovat, autoironic uneori la modul maladiv, dar ratînd de fiecare dată și crima și sinuciderea, reușind să armonizeze după ureche, lăutărește cumva, printr-un soi de conștiință improvizată a istoriei, o demnitate falsă și un eroism butaforic. Ne-am mîndrit mereu cu arta de a fi descurcăreți; de fapt sîntem maeștri ai disimulării, meșteșugari desăvîrșiți ai înjuratului pe la spate și ai lăudatului fățiș, genii ale lingușelii, artiști supremi ai insinuării, rapsozii ipocriziei. Vanitoși din principiu, ne expunem umilințele doar circumstanțial și dacă simțim mireasma unui ce profit. Oscilăm frenetic între șoapta susurată în ureche și vocalizarea de la tribună a idealului patriotic. Sîntem cu toții atît de bine antrenați în ipocrizie încît am ajuns să ne facem că nu ne-o mai observăm unii altora. Doar străinii mai observă, jenați uneori, că merg printre români ca printre milioane de împărați, toți îmbrăcați în hainele lor cele noi și făcîndu-se reciproc că nu se observă. Uneori, în momente speciale, cu miză mare, românii se strîng mai abitir în grupuri și, arătîndu-i cu degetul pe cei din celelalte grupuri adverse, spun: vai, cîtă indecentă, să umbli așa, gol, pe stradă, în plină zi! Ăsta-i exhibiționism, curat, monșer! Ascultă, ce-ți spun! Și ce corp dizgrațios are domnul acela, vai!
9
Firește, e inutil să mai adaug, cititorii acestui text se exclud din peisajul antropologic pe care tocmai l-am evocat. E normal, doar n-am ajuns să ne descriem între noi! Ce naiba, sîntem oameni serioși iar dumneavostră, cei care citiți acest text, nu vă îndoiți nici o secundă că sînteți cei mai onești și corecți oameni care au avut ocazia să mă citească! V-ați înșela inutil, zău așa! Și, la urma urmei, v-o garantează autorul în persoană, precizînd clar, iată, că rîndurile de mai sus nu se referă la dumneavostră, cei care tocmai citiți acest text, ci doar la autorul însuși și la cei care încă nu l-au citit. Pe cei care îl vor citi mai tîrziu, voi avea grijă să-i exclud din rîndul ipocriților la următoarele reeditări astfel încît, dacă toată națiunea română va fi citit într-o bună zi acest text, atunci ea în întregul lui, cu excepția autorului acestui text, va deveni o națiune onestă. În plus, așa cum încercat să nuanțez, nici acei romåni ipocriți, alții decît dumneavostră, n-au nici o vină de a fi ajuns în halul acesta: la ce condiții istorice, geopolitice și așa mai departe am avut, credeți-mă pe cuvînt, nici nemții nu ieșeau mai breji.
10
În fond și la urma urmei, important e că am supraviețuit, iată sîntem aici, și scriem istoria Europei. Dacă muream eroic cu toții, cine ar mai fi avut apoi ocazia să-i celebreze pe bravii noștri eroi, să-i condamne simbolic pe cei care i-au ucis, să se ocupe de redactarea istoriei noastre milenare, încărcată de demnitate și curaj? Aud? Adevăratul erou național, dragi români, e pînă la urmă lașul, fiindcă lașul are curajul să-și plece capul și să lingușească, lașul are forța interioară a umilinței de sine și asta doar pentru a supraviețui creștinește, pentru a-și păstra credința strămoșească și a scrie istoria celor bravi, a sfinților, a martirilor, a mucenicilor acestui neam; a acelor eroi pe care, chiar dacă i-a ucis uneori cu lașitate, trădîndu-i fără scrupule, i-a ucis tocmai spre mîntuirea lor, ca pe apostoli, dar și pentru ca mai apoi, prin jerta lor, să ne putem mîntui cu toții, fiii și fiicele acestui neam. Vă spun, dragi cititori români, în adîncul sulfetului său, lașul preferă umilința creștinească, suferința ascunsă și crîncenă a vinei de a nu fi urmat calea cea grea, vină ce-i va roade sufletul ca un vierme și-i va aduce chinuitoare mustrări etice, alungîndu-i somnul și liniștea inimii. Comparativ cu eroul care moare și gata, scapă de griji, ce mare lucru?, lașul preferă să se umilească pentru a trăi apoi mai dureros, măcinat de chinuri de conștiință, ruinat interior, sfîșiat etic; lașul, adevăratul erou al acestor locuri, se ferește strategic de tortura exterioară, preferînd-o pe cea interioară, mai dureroasă, mai lentă, mai aprigă. Păi, vedeți!
11
Dar să revenim la anticomunism și la Marius Oprea. Azi în România, pare că Dumnezeu a încurcat toate doctrinele politice speriat fiind probabil că un posibil guvern de uniune națională s-ar apuca de lucru la un turnuleț ideologic, care să atingă cerul patriei, altfel atît de înnourat. Privită, așadar, cu un ochi limpede, ca de vultur plictisit, România de azi pare o rezervație antropologică neprotejată de nimeni în care domnește o confuzie inimaginabilă a discursurilor publice (cam ca cel din paragraful anterior:), o confuzie în care, în timp ce toată lumea își declară apartenența la aceleași idealuri, idei și principii, se produc conștient, programat și manipulatoriu roiuri de metadiscursuri, fiecare dintre aceste supradiscursivități avînd rolul de a demonstra că, de fapt, discursul primar, cel anticomunist, este mai degrabă monopolul unei anumite grupări decît al celeilalte.
11+
E o luptă surdă pe monopolul unui discurs în care, de altfel, prea puțini mai cred, dar despre care și mai puțini au curajul să spună că nu prea mai crede nimeni. Insist să recitiți fraza dinainte. Mersi.
12
E o situație ușor paradoxală în aparență, dar destul de des întîlnită în România dublelor limbaje răsucite și înnodate în formă de șiret, peste care trebuie să te apleci meticulos pentru a le deznoda. Fiindcă, cei mai puțin inițiați în tainele încurcării limbajelelor, trebuie să știe că acestea se înnoadă uneori între ele (sau chiar în sine adesea) mai ceva ca nodurile marinărești sau ca ghemul de gută la care pigulește pescarul pe malul bălții. Îți trebuie răbdare să-l descîlcești, să desfaci fiecare fir și să inversezi fiecare buclă asta dacă nu te apucă depresia și aplici metoda sigură, periculoasă însă pentru înțelegere, a descîlcirii nodului gordian cu briceagul. Dar, presupunînd că avem puțintică răbdare, putem observa că în timp ce toți se declară anticomuniști, fiecare în parte produce cîte-un discurs în care vrea să dovedească că e mai anticomunist decît celălalt. E un concurs de-a “cine e mai anticomunist” la fel cum, în epoca de așezare a comunismului în România, concursul era “cine e mai comunist”, bătălia dîndu-se între gruparea Dej și gruparea Pauker. În final, tot Stalin a decis cine e mai comunist dintre comuniștii români. A fost o decizie pe cît de ciudată, pe atît de devastatoare și marcantă pentru cursul istoriei românești (și nu numai) în sensul că dacă Stalin n-ar fi avut momentul lui de paranoia împotriva evreilor ce voiau să construiască o societate mai bună și mai dreaptă, viețile unor Petre Roman, Vladimir Tismăneanu și alții ar fi fost poate diferite. Și poate și viețile noastre.
13
Dar să lăsăm comunismul și să revenim la anticomunism. Ceea ce nu sesizăm în cazul lui e că a devenit un soi de antiideologie cu accente ideologizante, că ipocrizia produsă și încurajată de el e generalizată și că anticomuniștii sinceri au fost preluați ca vectori de imagine de către cei nesinceri și puși să fluture în vînt, ca niște drapele pe steagurile luptei politice. De fiecare dată cînd au un plan, politicienii cinici au în plan și atragerea pentru cauză a unor intelectuali publici a căror voce trebuie să confere legitimitate planului lor. Marius Oprea și Gabriel Liiceanu sînt pentru mine egali în onestitatea anticomunismului lor, asta deși eu nu sînt anticomunist în sensul în care sînt cei doi (voi preciza mai jos în ce sens). Tăriceanu și Băsescu sînt însă cei care i-au fîlfîit prin aer, în fața mulțimilor mai mult sau mai puțin isterizate și, într-un anume fel, naive și manipulate. E o regulă simplă și de fiecare dată ea produce, mai devreme sau mai tîrziu, deziluzii în rîndul intelectulilor. Cărtărescu a abjurat deja public de Băsescu. În opinia mea, dl Liiceanu o va face curînd. Sau poate nu chiar atît de curînd, dar de făcut o va face.
14
M-am uitat cu mare atenție zilele trecute pe www.basescu-live.ro și am remarcat o scenă de o tristețe înfiorătoare, scenă pe care n-a remarcat-o nici unul dintre cei care au fost acolo prezenți cu trupul. V-o recomand! Uneori, vorba unui amic compozitor, “micile diferențe fac marile deosebiri”. Toată lumea s-a dus la acea întîlnire, dar nimeni nu s-a uitat cu atenție la scenele conexe, la mimica celor prezenți, la gesturile lor. Așadar, la finalul întîlnirii, în timp ce dl Băsescu se afla în holul GDS, înconjurat de emuli, cameramani și reporteri, care voiau să-i smulgă declarații, zîmbete și strîngeri de mîini, dl Liiceanu încerca să iasă din ambuteiajul uman; fusese prins ca-ntr-o menghină între doi cameramani și, ca orice om politicos, a încercat cîteva momente să-și desprindă trupul încet, fără mișcări bruște, printr-o mișcare de alunecare, ca atunci cînd tragi ușor, tandru chiar, dopul înțepenit în gîtul unei sticle de vin. Apoi, vizibil iritat de situația jenantă, dar și de faptul că părea să nu poată ieși din strînsoare, probabil observase și că e prins în cadru, s-a smuls pur și simplu din cleștele trupesc al celor doi cameramani, care au continuat să-l filmeze imperturbabil pe președinte, și a ieșit din mulțime. I-am zărit cîteva secunde chipul înainte de ieși din cadru și am văzut în ochii domniei sale că a înțeles. Că, deși trist, s-a eliberat de vrajă. Că dezamăgirea și deziluzia au depășit cu mult amăgirea și iluzia. Că și-a amintit de Noica și de vorba acestuia cu “istoria care face pipi”. Și că, probabil, îi va fi jenă (sau încearcă alt sentiment) să o spună curînd sau public, așa cum le-a fost greu pînă tîrziu multor intelectuali interbelici să-și dezvăluie iluziile și amăgirile. Și chiar dacă domnia sa n-o va face, eu voi continua să-l admir. Din punctul meu de vedere e neesențial dacă o va face sau nu. E esențial însă din punctul de vedere al domniei sale, dar asta e deja o problemă de conștiință individuală în care pudoarea mă obligă să nu intru. Mie mi-e de ajuns că domnia sa a înțeles, din raportarea președintelui la “parabola mlaștinei politice” folosită de dl Liiceanu, că nu poți pretinde să rămîi curat, bagîndu-te în mocirlă. Chiar dacă dl Băsescu l-a asigurat că după aceea te poți spăla de noroi, că mizeria nu-ți intră în sînge, dl Liiceanu a înțeles atunci, ca și Noica mai demult, că odată intrat în mlaștină, respirîndu-i miasmele, nu mai poți deosebi aerul curat de duhoare, că simțul olfacției ți se deformează, se obișnuiește cu mirosul fetid și că, de fapt, nu noroiul e problema. În plus, dl Liiceanu a înțeles atunci că “intratul în mlaștină” nu e o opțiune eroică și că odată ce ai trecut de un anumit prag, te afunzi încet, ireversibil, te amesteci cu mlaștina, te contopești cu ființa ei aș spune, și gura care mai rămîne un timp la suprafață strigînd nu mai e demnă de crezare iar mîna întinsă se scufundă încet. Iar eu l-am văzut plecînd pe dl Liiceanu fără să-i mai întindă mîna celui care-i promisese că a intrat în mlaștină pentru a o asana. Or mlaștina nu se asanează intrînd în ea, ci stînd pe margine.
15
O să vă ofer un exemplu interesant, simptomatic pentru o anumită tipologie umană și despre o manifestare tipică a conștiinței ideologice. Domnul la care fac referire se autointitulează Kaiser Souze, bănuiesc că după numele celebrului persoanj din The Usual Suspects al lui Bryan Singer. Domnia sa îmi citează integral pe blogul său un text pe care pare să-l aprecieze. Îl postează deși n-a cerut niciodată îngăduința/acordul nici mie, nici revistei în care l-am publicat. Îl postează deși eu am muncit să-l scriu iar dînsul doar l-a copiat cu două mișcări de mouse. Bun, hai să zicem că Internetul e spațiul libertății, inclusiv al celei de a fura și de a zice c-ai găsit pe stradă. Nu-s de acord, dar deocamdată n-am ce face. Totuși, acest domn Kaiser Souze face un lucru interesant: recunoaște că articolul e bun (”unul dintre cele mai frumoase texte scrise vreodată despre Monica Lovinescu”), era scris la moartea acesteia, dar că autorul, adică eu, e demn de dispreț, ocazie cu care îi administrează o jignire cu rol curativ. De ce era demn de dispreț autorul? Păi, fiindcă revista în care KS citise textul și din care-l preluase fără acord, aparținea dlui Vîntu. Să observăm acum paradoxul absolut al lectorului ideologizat și suspicios: lectorul acesta e de acord cu un text, ba chiar atît de mult încît îl laudă în cuvinte frumoase, dar simultan nu poate accepta că textul acela frumos, pe care îl furase practic, era scris de un autor urît moralicește, și asta din pricină că era plătit să scrie texte de un om pe care cititorul îl considera un hoț. A afirma concomitent valoarea unui text pe care-l furi, dar și nonvaloarea unui autor din pricina celui care-l plătește să scrie acel text e o manifestare limită a conștiinței ideologice. Fără să stea pe gînduri, conștiința ideologică, a lui KS în acest caz, a preferat să acorde certificatul de nevinovăție textului concomitent cu administrarea unei drastice prezumții de vinovăție autorului. Între puritatea conștiinței sale și impuritatea conștiinței autorului, KS a ales fără ezitări, preferînd să unifice, într-o supremă acrobație logică și etică, inocența lectorului suspicios cu vinovăția autorului maculat, preferînd să selecteze din toate motivele scrierii unui text doar pe acela al plății autorului său și considerînd că acel motiv e decisiv în administrarea de către lector a sancțiunii etice. E halucinant, dar, vorba proverbului cazon, decît să moară patronul meu spiritual, mai bine să moară patronul dvs material! Decît să mă consider pe mine însumi vinovat de naivitate, nu mai bine te declar pe dumneata vinovat de colaboraționism? Cînd decide cine e rău și cine e bun, conștiința ideologică nu are prea multe variante: ori sînt de vină eu/ai noștri – ceea ce e inacceptabil, ori tu/ai voștri – ceea ce de preferat.
16
Marea problemă a oricărei conștiințe etice e să scape de vină; conștiința ideologică e forma de manifestare a conștiinței etice care nu crede în iertare și care, prin urmare, nu poate asuma vina, fiind obligată automat să o distribuie, să o arunce, să scape de ea. Iar de aruncat o aruncă și ea, nefericita (căci, da, conștiința ideologică e nefericită) pe cine i se indică de la tribună: burgheji, proletari, evrei, unguri, țigani, bicicliști, securiști, tonomate, moguli sau ochelariști, alcoolici, de regulă altcineva/altceva/ceilalți, ăia care nu sîntem noi, care nu-s ai noștri, ca ai noștri, dintre ai noștri, care n-au ideile noastre, banii noștri, părerile noastre, la limita individului, oricine altcineva/altceva (obiect sau idee) care nu sînt eu însumi sau care nu-mi aparține mie însumi. De ce vrea conștiința ideologică să “dea vina” ca într-un nesfîrșit și megasofisticat “joc de-a leapșa”? Care e motivul mic și anost al acestui imens și aparent nesfîrșit sistem de învinovățiri individuale și colective? Păi, lipsa de voința în a accepta vina, de a crede că eu-l meu e mai prejos decît eu-l tău, nevoința umilinței, adică, cel mai pe scurt și la obiect mîndria, vanitatea, orgoliul, ziceți-i cum doriți, acest bozon Higgs al conștiinței vinovate, ca să nu zic “the devil particle of human soul”. E simplu și eficient de multe mii de ani, dar asta e altă discuție.
17
Să revenim puțin la această atitudine a dlui KS, care preferă să trăiască în contradicții, decît să abjure. Să maculeze conștiința autorului, păstrînd puritatea textului și asta tocmai într-un efort disperat și ultim de a nu-și supune analizei, și unui serios test de coerență, arhitectura propriilor principii, arhitectură care-i conservă ura contra dușmanului de clasă, rasă, idei, principii, credințe, etc.
Marele talent malefic al geniilor ideologice, al maeștrilor manipulării maselor, este de a adulmeca miresmele sufletelor adunate și dornice de ură/iubire, a sufletelor care caută să scape de vină sau să o identifice în alții. E aici un talent de a simți dintr-o ochire liniile de forță ale emoțiilor colective și de a le canaliza căre țintele lor, de regulă dușmani. Geniile acestea au instinctul perfect al învrăjbirii, simt freamătul mulțimilor și le cristalizează sufletele în niște compuși moleculari complicați, pe care-i aruncă ca pe niște substanțe în retorta propriilor interese. Cad pradă acestui tip de molecularizare într-un suflet colectiv și intelectuali onești, și femei singure, și oameni neîmpliniți social, și lumpen și genii, și oameni cumsecade, toți vrînd, separat și împreună, mai mult sau mai puțin, să “dea vina”. La această moleculă uriașă se lipesc prin catene pragmatice oportuniști și cinici. Orice principe machiavelic, ca să zic așa, își descoperă și-și rafinează tehnologia manipulării sentimentelor colective. Principii machiavelici nu cred în nimic și tocmai de aceea pot simula cu ușurință credința în orice.
În paranteză fie spus, poate părea paradoxal că popoarele creștine, autodeclarat creștine, sînt cele mai puțin interesate de iertarea dușmanilor și cele mai dispuse să găsească vinovați, fie în rîndul semenilor lor, fie al ideilor lor. Înainte să moară, Mircea Vulcănescu spunea “Să nu ne răzbunați!”, dar se pare că astăzi cei mai importanți și pragmatici adepți ai anticomunismlui nici nu știu măcar cine e Mircea Vulcănescu, darmite să mai știe și ce-a zis înainte să moară. Ei de-abia au reușit să se prefacă că știu cine e Cărtărescu.
18
Tot efortul meu de 20 de ani de auto-dezintoxicare ideologică m-a învățat că nu contează cine sînt actorii, ci în ce constă scenariul și regia. Iar scenariul portocaliadei din ultimii ani seamănă izbitor, structural vorbind, cu cel al mineriadelor. Sînt lucrături de marketing politic, manipulări sociopsiholgice complexe. Babele feseniste care stăteau pe margine și le indicau falșilor mineri cine-s studenții care trebuie loviți, mai scăpînd și ele cîte-o poșetă în scăfîrlia vreunui ochelarist bărbos, sînt acum postacii. Pța Universității e acum pe Internet. Iar unii sînt loviți pentru că sînt niște trecători care strigă “Nu mai dați, oameni buni! Ce, ați înnebunit?!” și care se aleg cu blesteme din gura babelor feseniste. Firește, nu toți adepții lui Băsescu sînt postaci furibunzi și nici toți blogerii agitatori nu-s la fel de violenți precum cei care le indicau minerilor cine-s studenții; cum nu toți adepții principilor machiavelici nu sînt la fel de fanatici și nu toți agitatorii lor de mase sînt la fel de antrenanți. Unii sînt oameni cumsecade, manipulatori manipulați, incapabili însă să-și detecteze iluziile, dar care manifestă o sinceră dorință de răzbunare pe dușmani personali și o răpîndesc în mase sub pretextul principiilor. Urmașii fanatici ai adepților lui Iliescu sînt postacii agresivi ai lui Băsescu. Degeabă strigăm “Fără violență!” de limbaj, bineînțeles, ei continuă să împartă ironii amenințătoare, vorbe de intimidare, etichetări nenuanțate, insinuări, să decreteze vinovății clamînd concomitent și contradictoriu o justiție independentă, democrați în principii, totalitari și ideolgici în a-și judeca preopinenții, respectînd în aparență dreptul celuilat de a crede altceva, dar explicînd totodată pe fond credința celuilalt în termenii resentimentari și ideologici ai interesului retrograd. Ei cred sincer, dezinteresat și spre binele țării, ceilalți sînt ipocriți, au motive pecuniare să creadă ceea ce cred și, mai mult, o fac în detrimentul cauzei naționale. La limită, cu mare indulgență, sînt doar fraieri.
19
Însă, conștiința democratică nu poate afirma concomitent egala îndreptățire a opiniilor politice și superioritatea uneia dintre ele. În plus, conștiința democratică nu se poate aplica decît în zona opiniilor/părerilor, fie ele politice, economice, etc.. Niciodată în zona credințelor, fie ele religioase sau de altă natură. Cum bine spunea un domn deștept: “Nu poți negocia între credințe, ci doar între interese”. Politica e, așadar, spațiul public dedicat prin excelență conflictelor de interese iar politica democratică e spațiul în care interesele oricui sînt principial legitime. Tocmai de aceea ecumenismul religios, intracreștin sau în relația cu Islamul, e o inepție. Nu pot accepta, creștin fiind, că musulmanul poate avea dreptate decît dacă nu-i mai dau dreptate Dumnezeului meu. Asta nu înseamnă nici să-l ucid pe musulman, nici să nu stau la masă cu el, nici să nu-i dau apă dacă i-e sete sau pîine dacă i-e foame (poate chiar să-l îndrăgesc ca om), ci doar să-i spun că atîta timp cît eu cred ceea ce cred, nu pot crede că ceea ce crede el. E simplu. În politică e invers. Mîine, dacă opinia ta o să fie majoritară, voi accepta să mă supun ei. Firește, eu cred că în materie de politică în genere, trebuie să avem doar opinii și păreri legate de un partid sau om politic anume, niciodată credințe de tip religios, niciodată cunoaștere de tip științific. Adică să ne asumăm opinii politice failibiliste, nu să credem că în politică ceva e bine sau rău, nici măcar să credem că știm cum e bine sau rău. Una e să preferi, alta e să crezi, alta e să știi. Cînd în politică avem “credințe” și “științe” în loc de “preferințe” – și aici e cazul fanaticilor portocalii sau al foștilor fanatici iliescieni/vadimieni – deja vorbim de ideologii, adică ne raportăm la politică într-o manieră religioasă sau științifică și încurcăm borcanele într-un mod foarte periculos. Cum spunea Alain Besacon despre săracul Lenin: “Lenin nu știa că crede, Lenin credea că știe”. Or, în politica democratică nici un cetățean luat în parte nu are dreptul să creadă că știe cum e mai bine pentru toți ceilalți. El poate doar să spună că opinia sa despre binele comun e aia sau ailaltă. Doar contabilizarea opiniilor egal îndreptățite și legal exprimate prin vot poate duce la o opinie majoritară care legitimează, circumstanțial, adică între intervalele electorale, o decizie sau alta, care se aplică la nivel colectiv. Dar despre decizia aia nu putem spune nici că știm că e bună sau rea, nici că credem că e bună sau rea. E folositoare mai degrabă unora și mai puțin folositoare altora. Atîta tot. Asta e regula în democrații. Și despre regula asta nu se poate spune că e cea mai bună, ci doar cea mai puțin rea. Ea reduce la minim posibilitatea tiraniilor, dar mai ales a războiului civil cald prin reglementarea unui permament, dar pașnic război civil rece, în care există o stare de armistițiu social, continuă și strict reglementată, dar și insule de neutralitate, formate din cetățeni abstinenți politic, cărora li se acceptă dreptul de a sta în cetate fără să voteze, cu condiția să respecte legile și să-și plătescă impozitele. Teoretic e simplu, practic e puțin mai complicat, mai ales în democrațiile tinere și neconsolidate, unde unii forțează adeseori la limită armistițiul în interesul lor.
20
Conflictul numit “ideologic” are o caracteristică interesantă: nu acceptă neutralități. Logica ideologică nu admite că cineva, oricine, ar putea să nu facă parte dintr-o tabără anume. Independența e de neconceput pentru liderul ideologic, dar și pentru adeptul său. Mai mult, e inacceptabilă! Dacă cineva deschide gura și se încăpățînează să-și afirme independența sau măcar intenția de a o dobîndi, dorința de a se epura de pasiuni politice și de a avea doar opțiuni politice, atunci agenții și fanaticii se vor repezi asupră-i și-i vor devoala rapid, printr-un discurs mîrșav și persuasiv al suspiciunii, adevarăta sa identitate ideologică: ha, ipocritule, de fapt ești de-al ălorlalți, lup îmbrăcat în oaie ce ești, vor striga ei. Demascarea independenților și chiar a deviaționiștilor e manifestarea pură a spiritului ideologic. Neutralitatea e de neconceput pentru conștiința ideologică. Ea nu admite principial nici armistițiul, nici neutralitatea. Logica din care se hrănește e logica războiului. Fără război, fără luptă, fără transformarea tuturor în soldați ai unei tabere sau a alteia, ea și-ar tăia craca de sub picioare. De aceea liderul ideologic inventează și întreține conflicte; știe că fără conflict ar dispărea, s-ar evapora ca un djin ieșind dintr-o sticlă, pierzîndu-se în văzduh. Conflictul alimentează cauza. Epurările succesive (rotația cadrelor) din partidele comuniste ajunse la putere aveau acest dublu rol strategic: întărirea cauzei și consolidarea puterii la vîrful ierarhiei. Concedierile exemplare și rotirea cadrelor din corporații au același rol. Sînt tehnici de menținere a consolidare a puterii la vîrf și de întărire a crezului la bază, șeful cel mare dîndu-le celor mici iluzia că șefii lor de la mijlocul ierarhiei sînt pedepsiți. Cei mici se simt răzbunați și cred și mai abitir în șeful cel mare. De aceea la moartea lui Stalin oamenii simpli plîngeau. De aici lait motivul că “Ceaușescu nu știa ce fac ăștia de pe la județ”. Asta ca să înțelegeți și de ce în marile companii simplii angajați nu-l urăsc pe CEO, ci pe cei din middle management.
21
Marea iluzie a intelectualilor de dreapta, iluzie care i-a făcut să dorescă și să accepte să devină vectori de imagine în slujba djinului portocaliu de azi, vine din faptul că ura lor față de conținutul ideologiei comuniste i-a făcut incapabili să distingă între forma generică a unei ideologii, structura și formele ei de manifestare, și conținutul ei circumstanțial, care a fost comunismul. Cei ce cred că ideologiile sînt o colecție de fantome care trebuie omorîte și condamnate una cîte una, nu înțeleg că, de fapt, atunci cînd vorbim de ideologii vorbim de un singur spirit, care se încarnează în fel și fel de trupuri politice, înțelegînd aici politica în sens larg, politică de cadre, adică politică a organizațiilor în genere. Spiritul ideologiei e pur și cinic, lipsit de orice determinare ideatică concretă, dar apt să ia orice determinare, capabil să iasă într-o clipă din trupul criminalului pentru a intra în cel al urmașului victimei lui.
22
Orbirea intelectualului public față de spiritul ideologic e, cred eu, marea înfrîngere a spiritului lucid în toată perioada modernă și vine din versatilitatea inimaginabilă, greu și doar meticulos observabilă a acestui spirit malefic. Iluzia dlui Liiceanu e structural identică cu cea a lui Noica. Tinzi, firesc, omenește, natural, să crezi că trupul în care a intrat un sipirit rău al timpului tău e forma “materială” a acelui spirit de care trebuie să te ferești, pe care trebuie s-o izolezi, s-o condamni, s-o identifici permanent. În realitate, spiritul ideologic “migrează” imediat ce a fost identificat și izolat și “se mută”, asemeni unui virus complex și parșiv în chiar mintea celui ce a vrut să-l distrugă. Dar, cine crede că lumea e făcută din spirite care circulă prin trupuri și nu din trupuri care iau cu ele prin moarte sufletele dinlăuntrul lor, acela va înțelege mai bine ce vreau spun. Da, trupul ideologic al comunismului a murit, dar spiritul său ideologic continuă să trăiască și el s-a cuibărit, aparent paradoxal, chiar în trupul anticomunimului. Știu, poate părea straniu, dar cred că, într-un plan mai amplu, conștiința umană are tendința naturală de a fi ideologică tot așa cum, dacă-mi permiteți, rațiunea kantiană tinde să-și iasă din limitele sale iar florile lăsate la lumină să înflorească.
23
Și mai cred că în orice tip de conflict imaginabil între oameni, cei care se vor încăpățîna să stea între fronturi nu vor avea viață ușoară și nu vor fi lăudați pentru efortul lor de luciditate, pentru apelul la ritualizarea conflictului în termeni bazati pe codul onoarei și pe argumentul rezonabilității acțiunilor, a respectării armistitiilor, a tratatelor privind drepturile prizonierilor. Luptele cavaleresti s-au dus de mult! Azi, aici, vorbim de terorism, de guerilla de marketing politic și comercial, de dezinformare, vorbim de o tehnologie a razboiului civil al opiniilor. Sintem deja în plina industrializare a ideilor, fie ele politice, literare sau filosofice. Lumea în care am crescut și m-am maturizat e pe moarte. Urmează epoca maselor manipulate de Internet, a industriei iluziilor, o epocă în care cei mulți, care încă mai cred în oameni providențiali sînt victimele cele mai facile ale celor care știu că ei nu există, dar care și-au făcut o meserie din a-i face pe cei care cred că nu trebuie să înceteze să creadă. Vedetele, fie ele politice, culturale, muzicale sau de cinema se fac în laboratoare. E vremea antropologiei industriale, a buticului de creație ideologică, a trend-seterului conceput să-ți fie ghid într-ale modei, a charismei prefabricate. Politica e un uriaș hipermarket în care ești invitat să-ți cheltuiești votul. Măcar cheltuiește-l pe ce-ți trebuie cu adevărat!
24
De ce s-a întîmplat această nenorocire a manipulării discursului anticomunist în România după ‘90, cu o recrudescență, ultimă sper, după 2004, atunci cînd Traian Băsescu a scos puternic în vînt flamura anticomunistă? Motivul e mai complicat, presupune multe nuanțe și merită discutat separat. În esență, e vorba de faptul că în loc să rămînă în zona discursului istoric propriu-zis și etic al societății civile, discursul anticomunist a fost preluat în sfera celui politic, ambalat electoral și manipulat ca atare. Ca să aibă motive să facă un produs politic, politicienii trebuie să știe în primul rînd ce v-ar plăcea să auziți spunîndu-vă. Ambiguitatea care s-a manifestat constant pînă în anul 2000, între temele anticomuniste ale societății civile, plăpînde oricum, și cele ale discursului politic al partidelor apropiate unor grupări ale societății civile, a făcut ca discursul anticomunist să devină tocmai bun de preluat ca temă de campanie și mesaj electoral de către politicieni precum Constantinescu și mai apoi Băsescu. Eșecul lui Emil Constantinescu se explică prin această dublă ipostază a conștiinței sale anticomuniste, care avea simultan elemente de crez, dar și de ipocrizie politică și calcul electoral. Constantinescu era în același timp un anticomunist sincer și unul extrem de ipocrit. El a fost, păstrînd limitele firește, și analizînd identitatea structurală a unor situații politice contrare, inversate aș zice, în condiția unui Gorbaciov al anticomunismului românesc. Băsescu, în schimb, animal politic de reacție rapidă, ghepard cu detentă și sprint, a simțit momentul și s-a ipostaziat frenetic și programat în postura unui Elțîn al anticomunismului românesc, reușind să preia discursul lui Constantinescu, să-l curețe politicește de orice idealism al crezului, să-l epureze dacă vreți de orice tentație și slăbiciune personală datorată idealului societății civile, și să ducă la perfecțiune manipularea poltică a temei anticomuniste. Băsescu nu e un Putin, așa cum vor să-l facă să pară adversarii săi, ci un Elțîn al anticomunismlui. Similaritățile cu tandrețea față de fiică și față de o anume plăcere a vieții sînt doar întîmplătoare la cei doi. La fel, Constaninescu a fost un Gorbaciov al lui, iar Iliescu un Gorbaciov postum, ca să zic așa, al comunismului românesc. Practic, ce e interesant în toată povestea asta e că toate figurile prezidențiale de după ‘90, au fost clone sau contra-clone ale unor tipologii politice ex-sovietice. Ce urmează? Aș prefera unul care să nu fie un Putin al anticomunismlui.
25
Marea greșeală a intelectualilor publici este de a fi contribuit naiv în punerea la dispoziția politicului, a lui Constantinescu, dar mai ales a lui Băsescu, a temei anticomuniste. Sînt convins că tentația a fost mare și iluziile greu de stăpînit (pe alocuri au existat și interese private), dar cred totodată că puterea și misiunea unor intelectuali publici e să-și poată reprima tentațiile de revanșă istorică și iluzia că politicul va prelua vreodată un discurs etic altfel decît într-o maniera ipocrită, pragmatică și electorală. Nu dați pe mîna politicienilor idealurile voastre! Asta ar trebui să fie lozinca intelectualilor publici. Orice ideal etic și de regenerare morală a unei comunități, odată căzut în mîna politicienilor, va fi distrus prin decredibilizare, demonetizare, propagandă și manipulare. Acesta este motivul cel mai puternic pentru care nu-l voi vota pe Traian Băsescu: mi-a terfelit și manipulat idealul unei minime purificări etice în postcomunism cu cinismul unui politician de pradă. Și-a bătut joc politic de clipele în care am crezut într-o minimă lustrație.
26
Nu mă încălzește condamnarea comunismului atîta timp cît cei care au ucis oameni în comunism au pensii grase, vile și cîini pe care-i plimbă liniștiți prin tîrg și a căror hrană costă mai mult decît pensia de urmaș a victimelor stăpînilor lor. Mi se părea mai etic să i se fi tăiat pensia generalui Pleșiță, decît să vină un fost comunist și să citească niște hîrtii de la o tribună. Apropo, nu vreți să-mi condamnați și mie ideile la modul simbolic, timp în care să-mi dea statul o alocație de 3000 de euro lunar? Deși parcă văd că o să mi le condamnați pe gratis, nu ca lui Pleșiță. Și apropo, am avut eu o presimțire cum că Pleșiță chiar a fost distrus etic de suferința pe care i-a produs-o condamnarea comunismului de către Băsescu; mult mai distrus decît dacă statul i-ar fi tăiat pensia.:))
27
Dar să revin încă o dată la Marius Oprea. Personal, am făcut eforturi uriașe de a separa grîul anticomunismului onest de neghina populisto-oportunistă, de a desface binele de rău în tot acest fluid uriaș al zonei portocalii, care a reușit magistral în ultimii ani, din punct de vedere al manipulării, să monopolizeze, printr-un metadiscurs agresiv, tema anticomunistă. Am luptat, dar am obosit. Nu pot accepta că mi-am aruncat ochii de pomană pe istoria manipulării intelectualilor occidentali de către mașina de propagandă stalinistă, nu pot accepta că m-am gîndit degeaba la destinul și ideile lui Willy Münzenberg, că am meditat la tehnicile lui Dzerjinsky și, mai ales, la operațiunile de propagandă ale lui Gibarti despre “creșterea iepurilor”. Lucrurile astea seamănă teribil. Sigur, mizele și cadrul democratic dintr-o mică țară est europeană postcomunistă nu le dau nici amploarea, nici finețea lucrăturilor lui Gibarti, dar de semănat seamănă mult prea izbitor. Intelectualii antifasciști de stînga au fost manipulați în anii 1930 în Europa cam ca și cei anticomuniști de dreapta în anii 2000 în România. Ce nu înțeleg unii oameni inteligenți e că cei răi nu sînt proști deloc, ba chiar sînt mai inteligenți decît ei. Că sînt mult mai inteligenți nu contează foarte mult. Ceea ce contează cu adevărat e că sînt cinici, iar arta supremă a cinicului e a te face să crezi că și el crede același lucru; simulîndu-ți limbajul el îți deturnează ideile. Aș spune, parafrazîndu-l cumva pe Denis de Rougemont: cînd diavolul îți dă dreptate înseamnă că te înșeli undeva.
27+
Dar se va sfîrși omenirea și iluzia că binele vine din inteligență și răul din prostie tot nu se va stinge! Minciuna gnostică, iluzia că facerea de bine vine din cunoașterea binelui e, poate, drama supremă a umanității. O să vă repet totuși în zadar: binele n-are nici o legătătură cu înțelepciunea și nici răul cu prostia.
28
Dar, riscînd acum să mă omorîți cu pietre, vin și plusez: comunismul ideologic n-are nici o legătură directă cu crima. Și de pedepsit trebuie pedepsit cel care face crima. Ideile n-au nici o legătură cu faptul că oamenii ucid în numele lor. Dacă ar fi așa, nu ar exista idee pe lumea asta care să nu fie condamnabilă oficial! Nu poți condamna cuțitul fiindcă cineva a ucis cu el cum tot așa nu poți excomunica din Biserica Catolică pana cu care Luther a scris cele 95 de teze. Cu atît mai mult, nu poți condamna, nici măcar simbolic, arma crimei, atîta timp cît criminalul umblă pe străzi, în libertate, și rîde jovial, ba chiar – și aici cinismul e absolut – se arată a fi de acord cu condamnarea armei cu care el a ucis. Ce par să nu observe oamenii – și e explicabil și asta, fără să fie însă justificabil dintr-un punct de vedere etic și creștin – e că de avantajele crimelor lor beneficiază criminalii înșiși, dar că, în cazul în care sînt prinși, dau vina pe ideologie și vor să fie condamnată ea. Iluzia e supremă atunci cînd urmașii victimelor ajung să-i creadă pe călăi și să accepte să condamne un simplu cuvînt, “comunism”, pedepsind ritual și inutil satîrul simbolic, dar lăsîndu-le călăilor beneficiiile materiale ale crimelor lor. Cine crede că unui criminal în serie îi pasă de reputația sa se înșeală amarnic. Îi pasă doar să nu fie prins de autorități și recunoscut de următoarele victime. Iar dacă a fost identificat, nimic mai simplu: își schimbă identitatea și înscenează un accident în care incendiază un atotuturism în care a avut grijă să pună cadavrul ultimei victime. Am văzut cu toții în filmele americane scena asta, dar cînd a fost vorba de ideologia comunistă am vrut să vedem în condamnarea de la Parlament, cu Băsescu citind solemn sentința, cu scena balconului cu dl Patapievici indignat și Vadim urlînd, nu o butaforie de prost gust, ci o revansă istorică în care priveam cadavrul simbolic al comunismului arzînd în mașina incendiată. Vai, cîtă naivitate!
29
Cît despre comunismul ăla de care vorbim cu toții și în numele căruia cîteva sute de mii de oameni din lumea asta au ucis milioane de semeni de-ai lor, ei bine ăla nu s-a făcut cu cărțile lui Marx și Engels, ci cu armele dezvoltate de o Europă modernă, cu tehnicile de tortură puse la punct uneori chiar de cei uciși, cu tehnicile de manipulare dezvoltate de Dzerjinsky și Gibari, care sînt indivizi și nu idei. Oamenii ucid, torturează și mint, nu ideile în care, dacă veți avea răgazul să meditați o clipă, mai degrabă acționează decît cred. Ideile sînt ca și cuțitele de bucătărie: poți ucide cu ele sau găti o cină superbă pentru cineva drag. Adevărații și marii criminali, adevăratele unelte ale răului, sînt indivizi precum Gibarti, Stalin, Nicolschi, Beria sau Pleșiță, cel pe care, în timp ce comunismul era condamnat, l-am văzut plimbîndu-și dogul pe malul Dîmboviței, destins, cu mîinile la spate, fără aparența vreunei suferințe sau a vreunei mustrări de conștiință. Iar uneltele astea n-au mamă, n-au tată, n-au ideologie, nu cred în nimic, nici în soarta proletarului, nici în dialectica hegeliană, nici în raiul pe pămînt. Și nici în cel din ceruri. Sînt oarbe, crude, suple și eficiente în a păcăli și lega conștiințele luminate și cinstite, prin legăturile fine ale vanității, mai abitir decît poate spinteca o sabie de samurai. Tehnicile folosite de Stalin pentru a-și asigura puterea absolută în PCUS n-au nici o legătură cu marxismul; ele sînt legile de fier ale oricărei oligarhii, duse la perfecțiune, șlefuite astfel încît să ucidă fără milă în interesul strict al celui ce le mînuiește din vîrful piramidei ierarhice, și care le mînuiește cu același cinism cu care mînuiește și ideile “în numele” cărora ucide. Fiindcă, așa cum a înțeles Michels, în oligarhiile odată solidificate piramidal, ideologia devine un simplu pretext, o simplă prelată trasă peste secretele puterii, un limbaj de lemn sau de metal, cinic, artificial și profund ipocrit al dominației. Tehnicile acelea sînt folosite și azi eficient, despuiate parșiv de mantia ideilor comuniste, sub care se vede trupul bine antrenat al cinismului, și folosite îndulcit, la scară mică, democratică, în jocuri intestine de partid, oriunde în lumea democratică, în ierarhia superioară a marilor corporații, la vîrful oricărei forme de manifestare a puterii. Ținute acolo, nu mă deranjează. Mă simt cît de cît în siguranță. Însă ce e trist e că în România, ele au fost scoase un timp în afara partidului sau a corporației, lăsate să meargă pe stradă, să stea de vorbă cu oamenii, să bată la ușile înțelepților zilei, să ucidă oameni pe vremea lui Iliescu și idealuri pe cea a lui Băsescu. Iar intelectualii publici s-au dovedit slabi și neputincioși, ca noi toți. Neputincioși în fața iluziei, a vanităților, a resentimentelor, a nevoii de revanșă.
30 – Post Scriptum
Așa se face că cineva a pus într-un blender uriaș caractere adevărate și interese meschine, onestități și complicități voalate, entuziasm naiv și puroi uman, oameni respectabili și lichele; apoi, acel om a apăsat pe buton și i-a transformat într-o pastă omogenă, indiscernabilă, un compost bine tasat, vîscos ca o băutură energizantă de mere paradisiace. Ce a fost acel om? Un comunist firește, dar unul convertit, care pe un fals drum al Damascului a înțeles că e profitabil să-și scoată de pe ochi solzii comunismului. Fusese vreodată comunist? Nici vorbă. Nu fusese niciodată nimic și tocmai de aceea era pregătit să poată fi orice. Așa sînt toți oamenii puternici ai lumii. Azi sînt atît de convinși de un lucru tocmai fiindcă mîine pot fi la fel de bine convinși și de contrariul lui.
Vă dați seama în ce situație aberanță ne aflăm? Marius Oprea e ținta anticomuniștilor. Da, Marius Oprea e urît de anticomuniști. Cel care s-a bătut să scoată din ascundere ființa comunismului a devenit, iată, neființa lui. De ce? Fiindcă a trecut de partea dușmanilor politici actuali ai anticomuniștilor? OK, să zicem că așa e, dar să ne întrebăm cine sînt aceștia. Nu cumva foștii frați anticomuniști de ieri, dar care azi s-au transformat/au fost transformați în dușmani politici? Ieri erau cu noi, azi sînt contra noastră, deci li se anulează certificatul de buni anticomuniști și primesc, odată cu noua lor calitate de dușmani politici de circumstanță și toate stigmatele pe care anticomuniștii le administrează contra comuniștilor. Ooo, foarte bine o să spuneți! Meritau asta, fiindcă s-au aliat cu comuniștii și n-au mai fost anticomuniști pur sînge, așa cum erau cînd erau aliați cu anticomuniștii autentici! Merită să pățească ce pățesc fiindcă au trădat cauza anticomunismului. OK, zic eu, dar și voi, anticomuniștii, ați trădat cauza anticomunismului, cînd v-ați aliat cu comuniștii, anul trecut. Voi n-ați mai trădat cauza atunci? Nu, zic ei, fiindcă noi ne-am aliat cu comuniștii spre binele țării. Aaaa, zic eu, înțeleg! Deci voi, anticomuniștii adevăraaaați îi pedepsiți pe anticomuniștii faaalși, arătînd că sînt de fapt comuniști, adică anticomuniști mascați, lupi travestiți în oi, fiindcă s-au aliat cu comuniștii adevărați, dar spre răul țării, nu ca voi, spre binele ei. Ai înțeles bine, zic anticomuniștii adevărați. Da, zic eu, dragi anticomuniști adevărați, să-i notăm cu AA, că ne e și nouă mai ușor, dar dacă mîine o să vă aliați din nou cu acești anticomuniști falși (AF) în detrimentul adevăraților comuniști (AC), cu care voi v-ați aliat ieri spre binele țării, ce-o să se întîmple?
31 Post post scriptum
Să notăm relația 1, în care anticomuniștii adevărați se aliază cu adevărații comuniști spre binele țării, cu AA+AC=BȚ ca s-o deosebim de relația 2, în care anticomuniștii falși se aliază cu comuniștii adevărați, dar spre răul țării: AF+AC=RȚ, unde BȚ și RȚ reprezintă binele, respectiv răul țării. Păi, simplu, zic anticomuniștii adevărați (AA): dacă va fi așa cum sugerezi, și de ce n-ar fi? – doar sîntem oameni politici nu sfinți, asta înseamnă că: noi rămînem AA – adică anticomuniști adevărați, iar AF devin și ei AA, ca și noi, în timp ce AC rămîn tot AC. Ecuația AA+AC=BȚ o ștergem din memorie, ecuația AF+AC=RȚ o păstrăm pentru șantaj și demonstrăm că e adevărată ecuația AA+AA(foști FA)=BȚ. Aha, zic, pînă aici am înțeles, ce nu înțeleg e de ce nu există nicăieri, ca termen măcar, CF, adică comuniștii falși. Avem anticomuniști adevărați, (adică voi, PDL-ul), avem anticomuniști falși/apostați (PNL) și avem adevărații comuniști (PSD-ul). Și mai avem, firește, binele și răul țării, care se decide în funcție de cei cu care vă aliați voi la un moment dat. Bun, pînă aici am înțeles! Ce nu înțeleg, și spun asta, așa, de amorul conversației, e unde sînt falșii comuniști? Din ăștia de ce nu avem în schemă? Ee, acum să vă văd!

sfirsit

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din România