<strong>I</strong> A murit Baudrillard săptămîna asta. Și n-am avut timp să scriu fiind prins într-o serie de „simulacre” obișnuite. Mi-a atras atenția prompt Cornel, prietenul meu cu care mă întreceam în interpretat „Strategiile fatale” pe la sfîrșitul anilo 90.
Teoria obezului mă fascinează și acum, acel prototip sferic, simulacru de perfect, al prezenței umane, pe care Baudrillard o conota negativ. Eu am văzut mereu o figură luminoasă în acel obez consumator.
Nu am putut să-i împrumut furia fascinantului filozof. Dar am împrumutat cît m-a dus capul din
I A murit Baudrillard săptămîna asta. Și n-am avut timp să scriu fiind prins într-o serie de „simulacre” obișnuite. Mi-a atras atenția prompt Cornel, prietenul meu cu care mă întreceam în interpretat „Strategiile fatale” pe la sfîrșitul anilo 90.
Teoria obezului mă fascinează și acum, acel prototip sferic, simulacru de perfect, al prezenței umane, pe care Baudrillard o conota negativ. Eu am văzut mereu o figură luminoasă în acel obez consumator.
Nu am putut să-i împrumut furia fascinantului filozof. Dar am împrumutat cît m-a dus capul din logica lui ingenioasă. Baudrillard a aplicat interpretarea „tribală” asupra civilizației moderne. Cu rezultate delicioase în linia lui Barthes, dar fără seninătatea acestuia. Pînă la urmă consumatorul modern este după mine o caricatură veselă a aborigenului plecat să caute prada (sau Prada) după semne.
Baudrillard a alunecat complet în apocaliptic cu interpretările războiului din Golf. Tot atunci a alunecat ușor și de pe primul meu raft. Cert e că acum Baudrillard nu mai e, nu mai am cum să-l caut prin reviste să văd reacții „la cald”.
Am recitit o carte-interviu, Paroxistul indiferent (apărută la Idea Design în 2001), și l-am regăsit imediat în rînduri sclipitoare. Citez ceva despre cel mai enervant produs al ultimilor 30 de ani, acel be yourself obositor, bun pentru vînzarea de converși: „identitatea este un vis de absurditate patetică. Visezi să fii tu însuți cînd n-ai altceva mai bun de făcut.”.
II Altă lectură de weekend. Noul Bruckner, Eseu despre masochismul occidental (la (Editura Trei) lansat cu tamtam de autorul însuși în România. Omul a rămas sclipitor pe distanțe mici. Cartea expiră după 60-70 de pagini, dar rămîne atenția aproape paranoică pe care Bruckner o acordă faptului divers, declarațiilor oamenilor zilei. Teza e una incitantă, religia vinei pe care o practică voluptuos Europa. Sînt excelente analizele asupra falselor solidarizări cu Africa. Sînt exerciții inteligente de demolare a antiamericanismului, în buna linie Revel.
Cît despre căința ajunsă la rang de artă în toată aria conservatoare europeană (fie ea de stînga sau de dreapta), mi-au apărut în timpul lecturii delicioase paralele popcult. Penitența este uneori o tehnică ce permite omorul, spune Bruckner. Și cum să nu-ți vină imediat în cap Samuel L. Jackson recitînd din Ecleziast, în Pulp fiction, înainte să mai execute pe cineva.
M-a enervat o reacție de respingere a lui Bruckner pe motiv că „s-a făcut comercial”. Nu tot ce e comercial e prost. Cartea despre care vorbesc acum e mai bună decît tot ce a atins eseistica românească în ultimii zece ani, de exemplu. Omul e agil, jonglează foarte bine cu bibliiografii și cu referințe mediatice recente, are o logică infailibilă și o ia pe arătură doar cînd insistă să scoată o carte dintr-un eseu... În orice caz, înainte ca băieții fini de pe la noi să strîmbe din nas, ar trebui să învețe să scrie și mai ales să citească precum Bruckner. Comercial nu înseamnă neapărat slab. Iar acest Bruckner merită. P.S. Poate n-am înțeles eu bine... dar Lucescu și Voinescu discută aprins despre natura "adevărului"? O, frate, cool.
Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca
