Că bine zicea Iliescu, proprietatea chiar e un moft

MIRA are o campanie împotriva delicvenței delincvenței, inițiativă din care eu am reținut un spot, cel de mai jos. Nu îmi dau seama dacă este un clip bun sau prost, deși îmi aduce a clișeu -publicitarii cred ca știu mai bine cum se cheamă punerea în scenă a unei acțiuni blamabile, pentru ca apoi învățătura finală să transmită mesajul corect, pozitiv. Totuși, mesajul de de încheiere, că “Libertatea ta se termină acolo unde începe libertatea celorlalți”, m-a făcut să-mi amintesc de câteva momente, legate de situația mea locativă, în care le-aș fi îndesat unora clipul ăsta pe gură, să-l viseze noaptea, deopotrivă cu o ediție cu coperțile cartonate a Contractului social a lui Rousseau, nu ma întrebați unde le-aș fi băgat-o pe asta.
Acum o sa povestesc. Cu niște bani salvați la timp din Bancorex, mi-am cumpărat un apartament în Berceni. Mic, dar era al meu, vorba reclamei. Am stat în el vreo cinci-șase ani, nu mai știu. Dacă aș fi putut, m-aș fi mutat după o lună. Crud într-ale vieții la București, n-am știut că ăla e un apartament confort doi, cu pereții ca de mucava, prin care se auzeau până și gândurile odios de simple ale vecinilor. Am rezistat eroic, în ciuda locatarului surd (pe bune) de deasupra, fan “Iarta-mă”, saru’mâna, doamna Moianu, din cauza lui vă antipatizez atât de sincer și curat. Deși mă înecam în nefericirea proprietarului nestăpân pe liniștea casei sale, m-am adaptat: mi-am cumpărat o combină cu boxe puternice, al cărei scop era să combată popularele lu’ vecinu cu Linkin Park sau Samshing Pumpkins. Într-un târziu, am cedat. Veniturile mi se măriseră suficient încât să mă uit în oglindă și să-mi spun “zboară, puiule, zboară și nu asculta-napoi”. Am zburat cât m-au ținut aripile, adică vreo câteva stații de troleu mai încolo. Parter, confort 1, “bucătărie americană”, spațios, un parchet minunat, vechi, cum rar văzusem .
Așa a început micul meu război de 100 și ceva de zile. La prima vedere, blocul era liniștit, ca un stup în care albinele sunt niște pensionari afabili și discreți: zum-zum-zum la piață, zum-zum-zum la o coadă-două, zum-zum-zum acasă, zum-zum-zum nani, ce mai, un mic colț de paradis fonic. Asta doar vreo două săptămâni. Într-o seară, tocmai când mă convingeam singur că fata mea de atunci merita să gătesc eu din nou (avea ea alte calități), a răsărit maneaua. S-a ivit pe sub ușă, a crescut, mi-a întins nervii, i-a răsucit, i-a umilit, s-a instalat în fiecare ungher al camerei si nu s-a mai lăsat dusă. Degeaba le-am spus, cu duhul blândeții pe buze, vecinilor de vis-a-vis că nu e frumos ce fac, oamenii erau de-a dreptul pasionați. Am recurs până și la argumentul suprem, că pierd căldură dacă își ascultă mizeria de muzică cu ușa deschisă, dar lor nici că le păsa, erau căliți. Marilyn Manson a încercat și el să mă ajute, dar fără succesuri, maneaua nu are somn, e neobosită, credeți-mă.
În disperare de cauză, prietenii mei în uniformă de la Secția 15 au făcut de strajă o săptămână la geamul manelei, dar ea nu poate fi închisă pentru tulburarea liniștii publice, poate fi doar amendată, iar maneaua nu plătește amenzi din principiu. Nu râdeți încă de suferințele tânărului Costin Ilie. Pe când sănătatea mea mintală atârna de un fir de manea, ptiu, de păr, scârbavnica și-a găsit și aliați. Niște gândaci mari, negri, chiar zemoși, veniți parcă direct din iad pe conducte, s-au găsit să mărșăluiască pe minunăția mea de parchet vintage. Decizia a fost grea, dar de neocolit: am capitulat. Luând exemplu de la fostul proprietar, am făcut o înțelegere cu stăpânii manelei: să-i pună căluș o vreme, cât să mă piardă de vecin.
Am plecat departe, nu care cumva să mă găsească maneaua. Nu m-a găsit ea, dar am dat peste fra’su, zis house. Avea ăsta un decibel, ceva de speriat! Obișnuit deja să pierd rușinos, am mai părăsit o dată câmpul de luptă. Da, proprietatea e doar un moft, nenică. M-am restras să-mi ling rănile și să-mi ostoiesc sufletul mâhnit de atâtea campanii istovitoare drept în buricul Bucureștiului. E pace, e liniște, e pace. Dimineața mă trezesc înconjurat de johny lennoni, Mahatma Ghandi îmi pregătește un ceai relaxant de iasomie, fata mea îmi spune copilărește, din baierele telefonului sau cu propria-i voce, trezește-te, costin, trezește-te, costin (încă mă mai trezesc așa dimineața, la fel s-a trezit și Piticu în teambuilding :-) ). Paradisul a pogorât pe pământ… până când evenimente care, cum ar zice Mircea Vintilă, nu au nici o importanță, m-au făcut să să efectuez un scurt stagiu în Dr. Taberei. Aici, vecinii sunt și ei oameni. Unul nu a mai încăput în spital și stă toată ziua acasă, pe balcon, urlând împotriva corupției și a bogaților. Taci, parcă ai fi Iliescu, dar el nu închide pliscul neam. Pe scară, un câine, de fapt, Belzebut cu trup de câine, pândește în întuneric. Știe că liftul nu merge, iar eu voi urca pe scări până la etajul trei. El așteaptă la doi, cu un rânjet sinistru, era să zic pe buze. Eu, v-ați convins deja de asta, sunt mai mult lover decât fighter, nu am stofă de soldat, nu-mi place nici să fac pe eroul, nici nu i-am înțeles vreodată pe luptătorii kamikze. Așa că mă plimb.
Îmi păcălesc orgoliul că noi, eu și cu el, dacă am vrea, putem merge oricând acasă, dar preferăm să pătrundem misterele Bucureștiului by night. Orgoliul se preface că mă crede, dar mârâie. Când benzina din rezervor e pe sfârșite, iar orgoliul stă să latre la fel de urât ca animalul din scară, mă întorc. Cățărat pe balustradă, mă imaginez un acrobat celebru, care tocmai execută un număr mortal. Închipuitul de mine ajunge acasă tremurând de draci, de adrenalină, de frică. Aș ucide câinele, dar mi-e milă, totuși. În schimb, nu am pic de compasiune pentru vecinii de la doi care, deși știu că este o fiară care a capsat jumătate din bloc, hrănesc lighioana pe preșul de la ușă, dându-i astfel de înțeles că acolo e locul lui.
Mă întorc în edenul spațios din buricul târgului, norocul meu că e încă liber. Ghinion, între timp, preoții de la mănăstirea care îmi crește sub fereastră (știu, o să ziceți că e mișto să stai peste drum de nemurire), au avut revelația că Dumnezeu îi aude mai bine prin boxe de mare putere. Paradisul e pierdut. Pentru totdeauna. Închid ochii, îmi îndes degetele în urechi și le strig tuturor celor amintiți până acum, cu taxă de copyright plătită la colegul Istodor, mori, surdule-care-ești-destul-de-zgârcit-încât-să-nu-ți- cumperi-un-aparat-auditiv, mori, manelistule-care-ti-asculti-scarboseniile-cu-usa-de-la-apartament-deschisa, mori-houserule-cu-parintii-plecati-la-munca-in-strainatate-si-cu prieteni-multi, mori-iubitor-de-fiare-turbate, mori-popă-afon-și-exhibitionist-Doamne-iartă-mă. Muriți! Muriți! Muriți! Apropo, despre ce vorbeam când m-am apucat de scris?