L-aș vota cu ochii închiși pe cel care ar avea drept obiectiv ca, odată ajuns în Parlament, se se bată pentru o lege prin care să fie schimbat modul în care este repartizată taxa pentru asigurări sociale de sănătate. Mă rog, nu l-aș vota chiar cu ochii închiși, există riscul să nimeresc pe lângă și să se anuleze bunătate de vot, dar aș fi fanul omului ăsta, aș fi gata să lipesc afișe pentru el. Tot ce vreau să aud din gura lui e că s-a gândit că trăim într-o țară în care sistemul <strong>sanitar de stat e de rahat</strong>, drept pentru care contribuția plătită
L-aș vota cu ochii închiși pe cel care ar avea drept obiectiv ca, odată ajuns în Parlament, se se bată pentru o lege prin care să fie schimbat modul în care este repartizată taxa pentru asigurări sociale de sănătate. Mă rog, nu l-aș vota chiar cu ochii închiși, există riscul să nimeresc pe lângă și să se anuleze bunătate de vot, dar aș fi fanul omului ăsta, aș fi gata să lipesc afișe pentru el. Tot ce vreau să aud din gura lui e că s-a gândit că trăim într-o țară în care sistemul sanitar de stat e de rahat, drept pentru care contribuția plătită din salarii ar trebui împărțită: o parte să meargă în continuare către sistemul public, iar pe cealaltă să o pot folosi pentru un abonament la o clinică privată, așa cum se întâmplă acum cu pensiile.
Nici măcar nu aș avea pretenția ca procentele să fie egale, nu, dom’le, nu sunt chiar absurd, dar măcar un 1% din suma asta mi-ar plăcea să o pot folosi așa cum vreau eu. Acum să spun și de ce. Habar nu am cu câți bani am contribuit la bugetul ăsta de sănătate de când sunt salariat, dar de un lucru sunt sigur: cu o excepție, în ultimii 10 ani, nu am beneficiat de nici un serviciu medical într-o clinică/spital/sanatoriu/dispensar de stat. De fiecare dată când am avut vreo problemă, am mers la clinici private. Nu din sonobism, ci pentru că acolo lucurile funcționează așa cum e normal să funcționeze: suni, te programezi, nenea doctorul te vede, te trimite la analize suplimentare (dacă e cazul), îți prescrie tratamentul, plătești, ai plecat acasă.
Pentru a exemplifica cum merg lucrurile la stat, o să povestesc o întâmplare de acum câțiva ani: mi-a înțepenit gâtul. Aș spune de ce, dar se duce naibii toata seriozitatea postarii de față. Bine, spun, m-am uitat lung după o fată și am rămas să admir doar peisajul din partea stângă. Am râs și eu de întâmplare, am ajuns acasă și mă pun pe așteptat. Cum ce să aștept, să-mi treacă, normal. Tot ce a trecut, însă, au fost orele. Una, două, trei. Simțeam că începe să-mi paralizeze capul. Lasă, trece, adorm, mâine dimineață mă trezesc bine. Planul era genial, știu, dar încercați voi să adormiți cu capul mereu într-o parte: e imposibil! Spre dimineață, cu ochii în lacrimi de durere, mă hotărăsc să plec la spital.
Taximetristul, om bun, mă ia, deși îmi mărturisește apoi că lui nu prea îi place să ia handicapați în mașină. Totuși, e om de treabă. În loc să ma ducă la Floreasca, mă iertați, nu dădeam pe-afară de idei la ora aia, își taie din venituri și mă lasă foarte aproape, la Bagdasar. Acolo e măcel. Unul plin de sânge alcoolizat așteaptă pe hol să fie primit în camera de gardă, o matracucă își așteaptă iubitul înjunghiat la o petrecere, mă simt de parcă aș fi la castingul unui film horror. Aș întoarce capul, dar nu pot.
Se apropie dimineața. Stau și aștept cumințel, cu privirea mereu în stânga, să se termine coada de răniți, chestiune care se întâmplă la un moment dat. “Bună dimineața”, îndrăznesc. “Vă rog să așteptați afară”, nu se sfiește să țipe o tanti asistentă grasă și blondă. “Mă scuzați, am văzut că a ieșit ultima persoană și m-am gândit că...”. “Vă chem eu”, îmi dă vaca de înțeles că discuția s-a terminat. Mai stau vreo 20 de minute pe hol, înghițindu-mi umilința înmuiată în lacrimile care pur și simplu nu vor să se oprească. Îndrăznesc din nou. Nu o mai iau cu “nu vă supărați”, de acum știu că e supărăcioasă, așa că încep cu subiectul: “stau de mai bine de o oră aici, mă doare gâtul de înnebunesc, nu se poate găsi cineva care să se uite ce am?”. Rânjet satisfăcut-nervos: “Se schimbă tura”.
Îmi vine să o înjur, dar mama m-a învățat că nu e frumos. Mă întorc pe hol. Aș vrea să spun că minutele se scurgeau ca niște secole, dar aș minți, tura nouă a apărut rapid. În sfârșit, un doctor tânăr mă invită în camera de gardă. Îi spun ce s-a întâplat, iar el mă întreabă de trimitere de la medicul de familie. După ton, îmi dau seama că pentru el problema mea e doar un fleac. Deh, mare bou și eu, nu m-aș fi dus acolo cu un topor înfipt în cap! Mă întreabă dacă am trimitere de la medicul de familie. Zic că nu, am venit la urgență că pentru mine durerea aia insuportabilă era o urgență, iar medicul de familie nici măcar nu e din București. Nu are încotro, cel puțin așa susține, mă trimite la policlinica din curtea spitalului.
Mă duc, resemnat că oricum o să mor în curând de durere. La policlinică urc un etaj, găsesc cabinetul indicat de o asistentă, bat la ușă, intru. Nu apuc să zic de ce am căutătura aceea stângace că dom’ doctor mă întreabă acru dacă știu să citesc. Ăsta era modul său de a-mi spune că programul Domniei Sale începe la 9.00. Era nouă fără un sfert. După o noapte nedormită, cu trei ore petrecute într-un spital care mi-a tratat durerea cu foarte multă nepăsare, am uitat de învățăturile mamei și l-am înjurat. Din inimă și foarte urât.
M-am întors la spital să-l înjur și pe ăla de la camera de gardă, dar nu l-am mai găsit. Era doar un rezident, singurul om cu halat și politicos pe care l-am întânit în dimineața aceea. Nu am mai avut de ce să fac scandal, mi-a palpat gâtul, apoi a scris o rețetă: un calmant puternic și un unguent. Totul a durat mai puțin de trei minute, incuzând aici și râsul de rigoare la auzul modului în care mi-a rămas gâtul întors. Asta a fost povestea.
Am mai trecut prin spitale de stat doar ca vizitator. E drept, am întâlnit și doctori foarte amabili, la fel și asistente, dar impresia din dimineața aceea chinuită nu s-a șters. Așa se face că, deși anul ăsta m-au lovit pe rând și împreună o durere groaznică de spate, o rinită, o sinuzită, o conjuctivită și o alergie cu cauze necunoscute încă, am preferat să merg la o clinică privată. Am găsit toți medicii în același loc, de la alergolog la ORL-ist, mi-am făcut programări ce au fost respectate la minut, totul a mers șnur.
Partea mai dureroasă a fost când a trebuit să scot cardul: în ciuda faptului că au fost probleme minore, am plătit niște sume în contul cărora, dacă aș avut de unde (păcat că nu există nici un centru care să facă buy-back de oameni), probabil îmi cumpăram un Costin Ilie nou-nouț. Știu că e redundant, dar mai spun o dată: lucrurile astea s-au întâmplat în condițiile în care finanțez lunar un sistem public de sănătate.
Nici nu vreau să-mi imaginez câte săptămâni ar fi durat la stat, câți ani și caiafi aș fi văzut. Dați-mi candidatul acesta care să încerce să schimbe lucrurile, care să îmi dea ocazia să fiu întrucâtva stăpân pe banii mei de sănătate, și îmi schimb și domiciliul numai ca să-l pot vota.
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News




























