Zilele trecute mă gândeam să mă las de fumat. Nu ar fi fost prima dată când încercam asta, diferența acum fiind că mi-am dat seama că e o prostie refrenul pe care mi l-am cântat mereu când eram gata să renunț: “mie îmi place să fumez, de ce să renunț la o plăcere”(care nu e singura, ca să răspund întrebării stupide puse de Mihaela Rădulescu de pe toate zidurile Bucureștiului). Nu, nu îmi place să fumez, mi-am spus, e un gest reflex, e dependență, e o slăbiciune costisitoare (și nu mă refer la bani).
Ei bine, tocmai când eram în culmea hotărârii, mi-am amintit
Zilele trecute mă gândeam să mă las de fumat. Nu ar fi fost prima dată când încercam asta, diferența acum fiind că mi-am dat seama că e o prostie refrenul pe care mi l-am cântat mereu când eram gata să renunț: “mie îmi place să fumez, de ce să renunț la o plăcere”(care nu e singura, ca să răspund întrebării stupide puse de Mihaela Rădulescu de pe toate zidurile Bucureștiului). Nu, nu îmi place să fumez, mi-am spus, e un gest reflex, e dependență, e o slăbiciune costisitoare (și nu mă refer la bani). Ei bine, tocmai când eram în culmea hotărârii, mi-am amintit de un link către New York Times, primit de pe Lună. E vorba de un articol în care este prezentată o expoziție despre reclamele la țigări dintre anii 20-50. Pun mai jos câteva mostre de promovare a tutunului din vremurile acelea, restul putând fi accesate aici. Mie, după ce le-am văzut, fumatul nu mi s-a mai părut o așa mare pacoste. Păi, dacă și Moș Crăciun a zis că e mișto să faci puff, puff, pot eu să-l contrazic?
