Nu numai pentru că i-a pictat pe Ceaușești ca pe niște îngeri. Acesta era stilul lui și el, măcar, nu s-a dezis niciodată de acele picturi. Pur și simplu nu-mi plăceau lucrările sale. Un tablou de Bălașa îl recunoști imediat. Viziunile sale ascensionale, care îi făceau fericiți pe cei care se voiau ipostaziați de Bălașa, ca și pe cei care voiau un tablou sau o frescă de el mi se păreau parodiile involuntare ale unui prizonierat stilistic în care Sabin Bălașa se simțea bine. Își apăra pictura cu o agresivitate bine marcată verbal. Iar fața lui mirat-contrariată
Nu numai pentru că i-a pictat pe Ceaușești ca pe niște îngeri. Acesta era stilul lui și el, măcar, nu s-a dezis niciodată de acele picturi. Pur și simplu nu-mi plăceau lucrările sale. Un tablou de Bălașa îl recunoști imediat. Viziunile sale ascensionale, care îi făceau fericiți pe cei care se voiau ipostaziați de Bălașa, ca și pe cei care voiau un tablou sau o frescă de el mi se păreau parodiile involuntare ale unui prizonierat stilistic în care Sabin Bălașa se simțea bine. Își apăra pictura cu o agresivitate bine marcată verbal. Iar fața lui mirat-contrariată îl ajuta să pară atacat pe la spate de liota unor detractori care aveau ceva personal cu el. După 1990, n-a șomat, dimpotrivă. Pictorul preferat al familiei Ceaușescu a devenit pictorul preferat al lui Irinel Columbeanu. A făcut pictură murală la ASE și la Universitatea din Iași, iar în paralel s-a plîns că e persecutat de inamicii artei sale. Adevărul e că dacă pînă în decembrie 1989 îți permiteai să declari că nu-ți place Bălașa, dădeai în echivalentul plastic al familiei prezidențiale. După 89, continuatorii megalomaniei ceaușiste în forma democrației miluite de totalitarism și a capitalismului cu rude la Securitate și în fostul CC al PCR au văzut în Casa Poporului și în Sabin Bălașa reperele unei schimbări care păstrează fondul vechilor reguli. Așa că în timp ce naivii atacau pictura de curte a lui Sabin Bălașa, tot ei, fără să știe, îi ridicau cota secretă și făceau din el un pictor rîvnit de noua nomenclatură și de liderii universitari care, la adăpostul unei autonomii a democrației, și-au păstrat solzii unui ceaușism mafiotic. Ar fi o tîmpenie sa-l acuzi pe Sabin Bălașa că s-a adaptat. Fiindcă el a rămas același. Cei care i-au comandat lucrări după 89 sînt de vină că nu i-au lăsat un moment de reflecție și de căutare de sine, ci l-au obligat să rămînă prizonierul unei formule care nu mai putea produce decît autopastișe.
