Dirty Projectors, Bitte Orca, Domino, 2009
Ce e aia o trupă rock? Înțelepciunea populară zice că e atunci când trei băieți cu priviri încruntate storc chitarele, iar un al patrulea (pe care un vocalist român cu firmă îl numește “șobolan”) sparge tobele. Ocazional, machismul vreunui Rob Halford se face delicat țăndări, o Gwen Stefani transformă o trupă de talie medie într-una majoră sau numita Courtney Love etalează mai multe cojones decât trei sferturi dintre masculii momentului. Dar ăstea sunt excepții.
Dirty Projectors e, la rându-i, copilul de suflet al
Dirty Projectors, Bitte Orca, Domino, 2009
Ce e aia o trupă rock? Înțelepciunea populară zice că e atunci când trei băieți cu priviri încruntate storc chitarele, iar un al patrulea (pe care un vocalist român cu firmă îl numește “șobolan”) sparge tobele. Ocazional, machismul vreunui Rob Halford se face delicat țăndări, o Gwen Stefani transformă o trupă de talie medie într-una majoră sau numita Courtney Love etalează mai multe cojones decât trei sferturi dintre masculii momentului. Dar ăstea sunt excepții.
Dirty Projectors e, la rându-i, copilul de suflet al unui bărbat – Dave Longstreth, care a lăsat ditamai școala (Yale) ca să se-apuce de-adevăratelea de muzică. Trupa are însă două vocaliste suave și fragile care pot pune pe fugă – garantez că au și făcut-o! – orice mascul feroce în primele 36 de secunde ale cântecului de deschidere, “Cannibal Resource”.
“Eee”-uri și “ooo”-uri din ce în ce mai înalte contrastează zdravăn cu linia cântecului – simplă, elementară, monotonă aproape. Percuția e și ea în răspăr cu tot restul, basul e mai important decât chitara electrică, melodia pare că își rupe picioarele în vreo trei locuri. Are rostul hârtiei de turnesol: dacă te intrigă asta, restul albumului te-a cam câștigat. Dacă te scoate din țâțâni, te oprești instantaneu.
Ar fi mare păcat. Nu e cea mai accesibilă muzică din lume (unii ar numi-o de-a dreptul pretențioasă și seacă), dar cu răbdarea treci marea. “Stillness is the move”, la vreo câteva minute mai încolo, lasă baltă toate clișeele rock și virează de-a dreptul în rhythm&blues. Unul îndrăzneț și inventiv, pentru că amestecă vreo patru-cinci frânturi de sunete aparent fără nici o legătură, bleep-uri inexplicabile și coarde de-abia atinse.
“Two Doves”, în schimb, pornește în cel mai tradițional fel cu putință și o ține așa, gaia-mațu, până la capăt. E o baladă folk, dar una cu schepsis. Da, e plină-ochi de chitară acustică și de viori. Dar, deși “your hair is like an eagle” și “your two eyes are like two doves”, “our bed is like a failure”. Nu e tocmai folkul lui Hrușcă&Șeicaru, parcă. “No intention” adaugă mandolina inventarului de până acum și include cel mai gingaș și mai convingător solo de chitară de anul ăsta. E intim, domol și cuminte, numai bun de cântat copiilor înainte de culcare.
A nu se înțelege că “Bitte Orca” (să mor dacă știu ce a vrut să spună poetul cu titlul ăsta!) e un album bleg, călduț și ușurel: mustește de idei. E drept, unele se bat cap în cap și pot părea obositoare. Iar când vine vorba să dea competent în chitară Dave Longstreth nu se abține: “Useful chamber” e un monument de zgomot – unul, după cum spuneam, meticulos așezat pe răftulețe, poate puțin elitist, poate prea căutat pe alocuri. E hipster music, dacă vreți, dar nu-i e rușine cu asta. Nici n-are motive.
