Mai e puțin până în România, asta dacă Dunărea poate fi vreodată puțină. E trecut de miezul nopții, iar în cap am doar calcule: să zicem o oră de la Calafat la Craiova, 2 ore și jumătate de la Craiova la București, asta înseamnă că pe la 4 sunt în patul meu de-acasă. După două săptămâni de preumblări, peste 4000 de km striviți sub roți, la care se adaugă toate cele povestite anterior, mi-e un dor de București cum nu credeam vreodată să am parte.
Ce nu am în luat în calcul e că ferryboatul de la Calafat e operat de români. Ajung la timp să aflu că tocmai
Mai e puțin până în România, asta dacă Dunărea poate fi vreodată puțină. E trecut de miezul nopții, iar în cap am doar calcule: să zicem o oră de la Calafat la Craiova, 2 ore și jumătate de la Craiova la București, asta înseamnă că pe la 4 sunt în patul meu de-acasă. După două săptămâni de preumblări, peste 4000 de km striviți sub roți, la care se adaugă toate cele povestite anterior, mi-e un dor de București cum nu credeam vreodată să am parte.
Ce nu am în luat în calcul e că ferryboatul de la Calafat e operat de români. Ajung la timp să aflu că tocmai a plecat ultimul din noaptea aceea și am în față două posibilități: să vin în București prin Bulgaria sau să fac ceea ce îmi propusesm să evit, să rămân în Vidin și să înnoptez în mașină. Apreciez că dormitul în mașină va fi mai ieftin și mai puțin aventuros decât o cursă la ceasuri mici prin Bulgaria, vezi capitolul despre polițiștii bulgari. La fel ca mine gândesc și ocupanții altor 15-20 de mașini (ferry-ul ar fi avut ce să care). Urmează patru ore de luptă surdă între coaste și frâna de mână, pofitiți de ghiciți cine a câștigat.
Vine și ora la care vasul își reia treaba. 30 de euro și am ajuns la Calafat. În sfârșit! Sunt gata să demarez, piciorul îmi tremură nervos deasupra accelerației, Bucureștiule, vin! Care sfârșit, că mai e mult până departe. Printre mașini se plimbă un nene cu un chitanțier. Ajunge și la mine. “Acum ce mai plătesc?”. “Taxa portuară”. “Ce taxă portuară?” “Păi, folosiți serviciile Portului Calafat”. “Ce servicii, bre, asta e mașină, nu șalupă!” “Îmi pare rău, trebuie să plătiți, tranzitați Portul Calafat și asta costă”. Nu îmi amintesc exact cât a am scos din buzunar, 5 sau 6 euro, dar știu că am “tranzitat” minunatul port timp de vreo 5 secunde, cât mi-a luat să străbat cei 10 metri ai “incintei”. Bine m-am întors în România! După toate șpăgile date polițștilor bulgari, vameșului sârb, zeci de euro taxe de autostradă, alte zeci pe parcări, vignete și altele asemenea, taxa asta stupidă de la Calafat m-a indispus cel mai tare. Asta poate și pentru că, departe de casă, am idealizat România, uitând că noi suntem campionii șmecheriei.
