O sa postez miercurea, editorialul din Money Express din saptamina respectiva. Iata-l pe cel din numarul curent. Cercurile vicioase Există acele subiecte de dezbatere care ne fac să vorbim mult și fără prea mult rost. Sau cu un rost care ne scapă la prima vedere. Homosexulitate, avort, iată subiecte care fac inutilă dezbaterea și care au nevoie de o înțelegere cu totul aparte și de parteneri de discuție mult mai rafinați decît ce avem noi acum prin presă, la televizor. Sînt acele subiecte care ne împart în două tabere, acele subiecte care rup în două, care te
O sa postez miercurea, editorialul din Money Express din saptamina respectiva. Iata-l pe cel din numarul curent.
Cercurile vicioase
Există acele subiecte de dezbatere care ne fac să vorbim mult și fără prea mult rost. Sau cu un rost care ne scapă la prima vedere.
Homosexulitate, avort, iată subiecte care fac inutilă dezbaterea și care au nevoie de o înțelegere cu totul aparte și de parteneri de discuție mult mai rafinați decît ce avem noi acum prin presă, la televizor. Sînt acele subiecte care ne împart în două tabere, acele subiecte care rup în două, care te obligă să alegi. Cît timp rămîi la stadiul de „sînt sau nu de acord și altceva nu am ce discuta” nu ai cum să evoluezi.
Un tip religios consideră închisă discuția despre gay pentru simplul fapt că nu e o situația acceptată de biserică. Nu doar religioșii sînt în situația asta. În general există o foarte mare ură venită din zona extremei drepte, unde acceptarea homosexualității este văzută ca un pas compromițător spre acceptarea minorităților de tot felul. Vin apoi cei care sînt de acord cu drepturile pentru gay deși nu sînt neapărat gay. Nu avem de-a face neapărat de o ruptură între stânga și dreapta sau între religioși sau non-religioși. Cred că adevărata ruptură se creează între cei care vor sta pe poziții pînă în pînzele albe (indiferent că sînt anti sau pro) și cei care măcar încearcă să păstreze fără urmări radicale cercul vicios al discuției în limitele normale. Pentru că toleranța nu e destinată faptelor oricum ușor de înțeles; toleranța este destinată tocmai acelor situații de viață greu de acceptat.
Cînd vrei să domini, cînd vrei să controlezi, aduci în discuție actul sexual și, mai mult, încerci să tratezi clinic „anormalitatea”, spunea marele gînditor Michel Foucault și aducea ca exemplu anul 1870 cînd homosexualitatea a fost considerată o boală psihică și, drept urmare, a fost instaurată încarcerarea cu intenții „bune” de vindecare.
Mai interesant este exemplul de dominare dat de Michel Foucault într-un interviu din Le Nouvel Observateur în 1977. În secolul XVIII, spune el, apare brusc o preocupare intensă pentru efectele negative ale masturbării infantile. Dintr-o dată problema aceasta devine vitală în lumea copiilor, iar părinții se ocupă intens cu inducerea sentimentului de vinovăție și cu eradicarea pornirilor libidinoase ale progeniturilor. „De aici o mizerie sexuală a copilăriei și a adolescenței de care generațiile noastre nu au fost încă eliberate, dar scopul urmărit nu era această mizerie; obiectivul nu era de a o interzice. Era de a constitui, prin intermediul sexualității infantile, devenită brusc importantă și misterioasă, o rețea de putere asupra copilăriei”, concluzionează Foucault. Cu un an înainte de acordarea interviului, 1977, China comunistă începea o puternică ofensivă igienică din care făceau parte și avertismente împotriva masturbării infantile...
Femeile au fost judecate tot pe criterii sexuale, au fost considerate partea pasivă și, implicit, necreativă, „rea”. Cît despre homosexuali, obsesia e generală: nu se vorbește decît despre sexul „aberant”, asta-i tot ce pare să preocupe. Dar dacă, se întreabă Foucault, nu e vorba doar despre sex, dacă sexul nu explică tot, dacă relația dintre oameni e ceva mai mult decît modalitățile de satisfacere sau de penetrare? Dacă nu cumva judecăm în termeni sexuali o relație profundă între doi oameni?
O altă problemă ridicată de Michel Foucault este cea a cercului vicios de care aminteam la început. Unul zice că e pro, altul că e contra, unul preamărește „morala”, celălalt intră într-un soi de dogmă a contrazicerii preamărind sexul și exhibîndu-și diferența. În felul acesta iau naștere două dogme care se vor bate cap în cap la nesfîrșit. Soluția nu e doar cea a „toleranței”, ci a schimbării clare, susținute legal, sprijinite de toată lumea. Societatea democratică este alcătuită fundamental pe baza unor contradicții. Nu rezolvarea lor e ambiția democratică, ci conservarea lor într-o stare care să nu afecteze niciun cetățean.
În chestiunea avortului, iarăși, argumentul „contra” cel mai puternic este cel religios. Generalizările sînt cele care aprind spiritele. Mi se pare halucinantă discuțiile din seria „fătul este sau nu o ființă în luna întîi, a doua sau a treia de sarcină?”. Arată o indiferență totală față de mamă și față de viața acesteia. Dar, ca să aducem din nou problema sexului în prim-plan, mama este partea „pasivă”, e cantitate neglijabilă, părerea ei nu contează.
Cercurile vicioase nu se rezolvă cu urlete la televizor, ci cu educație, cu discuții la școală sau cu ore de religie făcute inteligent, nu fanatic. Mă amuză, de exemplu, explicații conservatoare de genul doar realizarea estetică este cea care contează, nu există cultură homosexuală. Cu alte cuvinte orientarea gay a lui Marcel Proust nu contează absolut deloc în romanele sale. E absurd să spui așa ceva, e absurd să judeci „jurnalele” lui Gide ca și cum autorul n-ar fi fost gay. Orientarea sexuală a artiștilor nu e esențială, dar devine esențială cînd o negăm cu înverșunare. Nevorbind despre sexualitatea unui Proust, vorbim, de fapt, doar despre asta. Încă un cerc vicios.
Articol scris in colaborare cu Dragos Stanca
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News
