Prima despărțire a fost, de fapt, a doua. La primul let’s just kiss and sau goodbye am scos-o cumva la capăt. Ea a spus că vrea să plece, să se mute din nou la casa ei, din motive obscure, de dus gunoiul, iar eu am amagit-o, fals detașat, că o duc cu mașina, însă nu m-am oprit decât la munte, unde aerul curat, poate, a făcut-o să se răzgândească. Bravez cu aerul curat, era topită după mine, iar eu eram, așa cum se întâmplă de obicei, suficient de tolomac încât să nu înțeleg mai nimic, dar despre asta altădată.
Acum să revin la prima despărțire, cea care a fost,
Prima despărțire a fost, de fapt, a doua. La primul let’s just kiss and sau goodbye am scos-o cumva la capăt. Ea a spus că vrea să plece, să se mute din nou la casa ei, din motive obscure, de dus gunoiul, iar eu am amagit-o, fals detașat, că o duc cu mașina, însă nu m-am oprit decât la munte, unde aerul curat, poate, a făcut-o să se răzgândească. Bravez cu aerul curat, era topită după mine, iar eu eram, așa cum se întâmplă de obicei, suficient de tolomac încât să nu înțeleg mai nimic, dar despre asta altădată.
Acum să revin la prima despărțire, cea care a fost, de fapt, a doua. Nu mai contează de la ce ne-am luat, important e ca ne-am fi desparțit la telefon dacă eroul tragic din mine nu ar fi vrut și o despărțire față-n față. Am condus câteva sute de kilometri. Toamnă, cu asfalt acoperit de frunze galbene, împrejurul șoselei ardeau focuri aprinse de țărani inconștienți pe miriști, decor perfect pentru despărțirea la care râvneam. Câteva sute de kilometri pentru câteva minute de lacrimi vărsate și îmbrățișări patetice de rămas bun, totul cu o coloană sonoră excepțională, aleasă ad-hoc.
La niște zile după, timp în care nici unul n-a sunat, deși nici unul nu și-ar fi imaginat până atunci lumea fără celălalt, plec, la prânz, după ceva fast food de-al gurii. Bucureștiul este un oraș mediu, dacă îl judeci în raport cu alte surate de prin lume. 228 de kilometri pătrați, iar noi ne-am găsit, fără niciun motiv, în mijlocul lor, în trafic. Eu, prima dată după multe vreme când mă hotărâsem să-mi iau de mâncare de la Piața Romană. Ea, pentru că acolo parcase, în vizită la biroul fostului (actualului?) iubit. Dacă nu știți deja asta, credeți-mă, e prea mult pentru doi oameni care se iubesc. Am luat-o de la capăt, fix până la următoarea despărțire, produsă din aceleași motive intelectuale, sexul îngerilor, unde ai stat până acum (eu), niciodată nu asculți ce spun (ea) etc.De data asta a trecut ceva mai mult timp. Ne evitam, chestiune reciproc stabilită.
Primăvară rece, la o terasă. Eu, de mână cu fata despre care ea îmi spusese că e draguță. Ea, la o masă, suprinsă de apariție, cu o figură brusc chinuită -împărțisem locurile de ieșit, iar terasa aceea era a mea. Eu, ca pe ghimpi, toată seara. Evident, am luat-o de la capăt până la o nouă despărțire.
Nu mai știu ce anotimp era, dar noi eram iarăși într-o perioadă de pauză. Mă hotărâsem, fără un motiv anume, să merg la cumpărături, la un hypermarket la care nu mai fusesem de luni bune, poate chiar mai bine. Când a venit sms-ul, oricât de siropos ar suna, am știut că e de la ea înainte de a-l vedea. Îmi spunea că tocmai am trecut pe lângă autobuzul ce o ducea spre casă. Altă fericire, altă deziluzie. Încă un punct și virgula de rigoare.
Primăvară, suntem pe cale să trecem în Bulgaria, în căutare de scoici, însă constat, cu largul concurs la vameșului, că mi-a expirat buletinul . Hai în Vamă. E și ea acolo.
Aproape iarnă. Acum, ne intersectăm. O văd pe tortuar, tai benzile cu aproape toată disperarea lunilor în care nu ne-am văzut. Din nou, de la capăt, dar e amurgul nostru. Timpul ne mai apropie, ne îndepărtează, ne mai apropie, ne mai îndepărtează. E seară, la Universitate. Nu mai am chior de leu în buzunar, așa că mă îndrept spre un automat de schimb valutar, cel de la Universitate, după ce cu greu îl prefer altuia, de la Unirii.
Ne vedem din nou. De data asta îmi spune că nu mă mai iubește. Lumea se prăvălește în jur, râuri de lavă se cască, Adagio al lui Albinoni se tânguie în urechi, Apocalipsa simțirii se rostogolește năprasnic peste martorii nevinovați ai dramei urbane. Nu, asta ar fi vrut eroul tragic să se întâmple. Altfel, e un ultim sărut, o glumiță de genul “cum dorește caprioara apă rece de izvor/așa îți doresc eu ție mult succes în viitor”. Mai trec niște luni, cu resemnarea deja uitată prin cotloane de amintiri.
Aseară, pe Victoriei. Deși sunt un șofer exemplar, accelerez, schimb benzile în viteză, trec amețitor de aproape de o mașină, frânez la semafor. Cu nevoia de adrenalină potolită, aștept cuminte să apară cel căruia îi tăiasem fața, să mă înjure. N-apare, dar tot uitându-mă în stânga, o văd. Mă zărește și ea.
