Sâmbătă la prânz, în fața unui bancomat de la Șincai. Ajung cam în același timp cu o domnișoară și, politicos după cum îmi place să mă laud că mi-e felul, îi dau întâietate, deși mă grăbeam să spulber cei 60 de km care mă despărțeau de supa cu găluște pregătită de mama . Domnișoara începe să butoneze <strong>fabrica de cash</strong>, eu mă uit la ceas: 12.36, deja simt în nări aburii supei. Repet gestul, e 12. 43. Pun stop reveriei gastronomice și arunc un ochi indiscret către domnișoara cea molcomă.
Apasă ușor nedumerită butoanele, caută prin geantă,
Sâmbătă la prânz, în fața unui bancomat de la Șincai. Ajung cam în același timp cu o domnișoară și, politicos după cum îmi place să mă laud că mi-e felul, îi dau întâietate, deși mă grăbeam să spulber cei 60 de km care mă despărțeau de supa cu găluște pregătită de mama . Domnișoara începe să butoneze fabrica de cash, eu mă uit la ceas: 12.36, deja simt în nări aburii supei. Repet gestul, e 12. 43. Pun stop reveriei gastronomice și arunc un ochi indiscret către domnișoara cea molcomă.
Apasă ușor nedumerită butoanele, caută prin geantă, scoate hârtia cu codul PIN (da, cea pe care banca ne recomandă să o distrugem), o analizează cu o răbdare de arheolog, apasă din nou butoanele, de data aceasta le ia la rând, oftează, schimbă strategia-acum butonează cu ambele mâini, pare că interpretează o sonată pentru violoncel și ATM, se scarpină în cap, reia recitalul mut. Are succes, în spatele ei stăm acum vreo cinci oameni, ba nu, șase, privind-o încă îngăduitori. Aș pleca, dar îmi pare prea tare rău pentru timpul oricum pierdut. Fără nici un avertisment, când mă pregăteam să aduc bâțâitul de pe un picior pe altul pe culmile perfecțiunii, se întoarce și spune candid: "S-a stricat. Nu mai vrea să-mi dea cardul". Publicul primște vestea cu o exaltare stranie, epxrimată printr-un murmur care numai la bis nu îndeamnă. Eu, deși rezonez cu restul, rămân politicos. „Probabil ați băgat PIN-ul greșit. Ar trebui să sunați la numărul lor de urgențe”. Stupoare. „Lăsați, mai încerc puțin”.
Spectatorii se împrăștie, rămân singur, mai mult din curiozitate decât din consecvență, deja timpul pierdut nu mai contează. E 12.49 când, cu speranță, mă redescoperă. „Nu mi-l dă înapoi. Ce fac acum?”. Îi ma spun o dată cum devine treaba cu numărul pentru urgențe, iar ea găsește în amabilitatea mea o invitație la familiaritate. „Știi, mi-am uitat telefonul acasă. Mi-l poți da pe al tău?” Da, arată ca un om care și-ar putea uita telefonul acasă, de fapt, ochii ei îmi spun că s-ar putea uita și pe sine undeva, așă că i-l întind.
Creștini suntem, dar de la o răutate mică și amuzantă nu m-am putut abține: nu i-am dat și instrucțiunile de folosire. S-a fâstâcit, a butonat, deh, avea experiență de la bancomat, apoi mi-l înapoiază zâmbind ca o tută drăguță ce era. Îi deblochez tastatura, formez numărul (luat de pe cardul meu, ar fi fost distractiv să o las să să-l caute pe bancomat, dar nu îmi place sa servesc supa la cină). E 12.51. Urmează o conversație halucinantă, din care redau doar cele spuse de domnișoara (ideile principale), că doar pe ea o auzeam:
-Bună ziua. Mi s-a blocat cardul.
-...
-Andreea ****, București, str.****** Seria ***** Numărul****
-...
-Păi, un domn de lângă mine (eu eram ăla, deși blugii rupți în genunchi nu mă recomandau a fi chiar un domn) spune că am băgat codul PIN greșit, dar nu știu dacă e așa. Vă spun și pinurile? (Pinuri? Plural? Devine și mai interesant, îmi zic)
-...
-De vreo cinci-șase ori.
-...
Cum nu puteam să-l bag greșit de atâtea ori? Păi, dacă au fost trei carduri??? (sunt gata să plesnesc de râs, acum înțeleg de unde pluralul)
-...
Bine, bine, și acum ce fac?
-...
Nu e nici o sucursală aici, e doar un bancomat. (asta deși bancomatul era plasat exact lângă ușa băncii, pe care stătea scris mare cum se cheamă sucursala, fix deasupra orarului. Sar să o ajut: e sucursala Șincai) Auziți, e sucursala Șincai.
-...
-Bun, dar nu poate să vină cineva sa-mi dea cardurile înpoi?
-...
-Eu nu cred ca e un efort atât de mare să trimiteți pe cineva să le scoată.
-...
-Dar eu nu pot sa aștept până luni. Vă rog să trimiteți pe cineva acum!
-...
-Mi se pare culmea! O să mă mut la altă bancă.
-...
-Dar nu vreau să scot bani direct de la ghișeu, îmi vreau cardurile înpoi.
-...
-Ok, dar de ce sunt eu vinovată că faceți coduri PIN atât de complicate?
Nu mai contează continuarea discuției –care, apropo, a durat fix 13 minute și 42 de secunde- replica asta mi s-a părut genială, m-a făcut să mă gândesc că ori consumatorul român începe să se americanizeze, ori eu am întâlnt tuta absolută.
