Cotidianul. Povestea mea si-a cui o vrea. Episodul 0

Cotidianul nu mai e ce-a fost in ultimii aproape cinci ani, la fel cum n-a fost nici un altul care sa –i semene in vreun chip. Cornel Nistorescu face altceva. Mai bun, mai prost, ramine de vazut, dar e altceva. Ii urez succes (sincer) dar Cotidianul meu nu mai exista. A murit. Nici o tragedie. Atit i-o fi fost s-o duca. Rest in peace, dragule. Povestea lui insa merita spusa. Incep azi, aici, pe acest blog, s-o spun asa cum o stiu eu din interior. Va fi o poveste sincera. Nu voi incerca sa platesc polite (n-am nici un motiv si nici vreun interes) dar nici nu voi lauda nemeritat.Voi fi insa total necomplezent, inclusiv cu mine cind va fi cazul. Nu ma voi ascunde dupa deget, fara a avea, totusi, pretentia ca detin adevarul. Mi-as dori, dar n-am cum. De aceea, dar nu doar din acest motiv, ii rog pe fostii mei colegi, daca au placerea s-o faca, sa ma completeze, sa ma contrazica sau nuanteze, ori de cite ori simt nevoia. Poate ne iese de-o “Istorie a Cotidianului la n-spe degete” :) Din motive pur tehnice, scrierile lor vor aparea mai intii la comentarii iar pe masura ce le receptez le voi trasporta in corpul textului postat de mine, cu precizarile de rigoare. Ii rog totodata sa respecte trei conditii: sa evite orice injurie, sa-si asume identitatea si sa foloseasca numele reale ale celor despre care vor vorbi. Pe cititorii “externi” ii rog doar atit. Sa fie de buna credinta asa cum promit sa ramin si eu. Gata, ca nu-mi plac introducerile lungi. De miine incep cu primul episod: “Din tren in sedinta. Nas in nas cu Robert Turcescu”. Voi scrie cit ma va tine blogul:)