CPreda, TRU si SVoinescu despre Reconstructia dreptei

Cristian Preda:

Este evident, pentru cine citește această carte, faptul că reconstrucția dreptei este așezată sub semnul unei formule de liberalism foarte informat. Ea indică destul de bine o anumită sensibilitate împotriva curentului din societatea noastră. Există, de altfel, o bogată bibliografie la sfârșitul cărții, dar și fiecare pagină trădează în mod evident o îndelungă frecventare a surselor liberalismului.
În al doilea rând, e vorba despre un liberalism foarte deschis, tolerant, și când e vorba de instituții, și când e vorba de proiecte, de plasarea noastră în contextul european și, mai rar, internațional. Autorii lasă de înțeles că felul în care vorbesc despre o chestiune sau o organizație instituțională, despre un proiect intelectual este unul dintre multele posibile: un liberalism care nu e decât o expresie a unei deschideri sau a unei disponibilități, în sensul în care toleranța în tradiția liberală nu a arătat asta.
În al treilea rând, aș spune că e un liberalism sistematic. E vorba despre o carte care e construită nu ca un eseu - o spun cu o oarecare invidie, pentru că am scris mai degrabă eseuri pe marginea liberalismului. E o carte construită sistematic, aproape de structura unui manual. E evidentă ambiția celor doi autori, care au mai scris în trecut despre liberalism și despre politica din România, de a construi sistematic o viziune care să facă un sistem.
În fine, e un liberalism care este acceptat sub semnul articulării, sub semnul încercării de a avea un plus de coerență, sub semnul construcției, și nu sub semnul dezbinării, al separării și al distrugerii.
Cred că această specie de liberalism este importantă și e o formă intelectuală care trebuie salutată. Eu însumi mă declar apropiat de o asemenea viziune despre liberalism. Liberalismul trebuie să nu fie o simplă improvizație, o declarație, ci trebuie să fie informal, înrădăcinat într-o experiență intelectuală, întâi de toate. Cred, de asemenea, că liberalismul trebuie să fie deschis și tolerant, înțelegător, și să nu fie o formă de autoizolare, de separare, de ucidere. Acest liberalism nu pică, însă, în vremuri care să fie ahtiate după așa ceva. Suntem într-o perioadă în care se aplaudă mai mult neinformarea, ignoranța, și nu înrădăcinarea intelectuală. Succesul public nu este datorat, înainte de toate, unei asemenea înrădăcinări intelectuale, ci improvizației. Suntem într-o vreme în care intoleranța are mai multă trecere și ea, sigur, deschide către comportamente sociale dezagreabile. Cei care vor să construiască sunt foarte puțini și, din păcate, lucrurile astea se întâmplă în zona de dreapta a societății politice. Trăim vremuri în care, sub semnul unor identități de dreapta, sunt așezate nu doar ignoranța și disprețul față de o experiență intelectuală, nu doar refuzul de a construi sistematic, ci pur și simplu dezbinarea, ideea că dreapta trebuie să rămână în veci dezbinată și fragmentată. Eu asemăn foarte mult aceste timpuri cu epoca anilor ’98, ’99, 2000. Îmi amintesc, de altfel foarte bine, că atunci eram oarecum în poziții diferite față de cele ale d-lui Stoica. Dânsul mă convingea să intru în politică și eu, pe vremea aia, scriam mai mult decât vorbeam. Acum e un timp al dezbinării care, cred eu, nu poate fi depășit decât prin asemenea poziții intelectuale.
Vreau să spun câteva cuvinte despre ceea ce înseamnă această carte pentru ansamblul intelectual pe care d-l Stoica și, în mod foarte discret, alături de el, d-l Dragoș Aligică, îl gestionează de mai mulți ani. E vorba de proiectul care astăzi se cheamă Institutul de Studii Populare, în trecut numit Institutul de Studii Liberale, și care înseamnă o încercare de renaștere a liberalismului care să conducă la reconstrucția dreptei. Eu cred foarte mult în această relație și, dacă îmi dați voie, aș asemăna acest moment cu ceea ce în Occident a însemnat perioada 1938–1947.
E perioada care separă un celebru moment de reconstrucție intelectuală a liberalismului, și anume Colocviul Lippmann, provocat de apariția unei cărți lui Walter Lippmann, The Good Society, în scurtă vreme tradusă și în franceză, care a dat naștere unei întâlniri a marilor figuri ale liberalismului. O bună parte dintre ele sunt referințe în cartea domnilor Stoica și Aligică. Sigur că, mai mulți ani de-a rândul, până la reabilitarea publică, liberalismul nu a dus-o foarte bine și nu a fost recunoscut public pentru uriașa valoare pe care o are ca element al construcției politice. Cred că încercările din ultimii ani, stimulate de profesorul Stoica și de Dragoș Aligică, așază contextul românesc într-un mod similar cu cel din care, pe plan internațional, s-a trecut la o reconstrucție a liberalismului, care a susținut societățile occidentale. În acest sens, demersul celor doi autori, inclusiv în componenta lui instituțională, își arată roadele în prezent, dar cred că și în anii care vin. Eu sunt foarte optimist și mă bucur că în acest cadru e loc pentru dezbatere, e loc pentru toleranță, e loc pentru deschidere și e loc pentru a da o șansă acestei construcții.

Traian Ungureanu:

Eu nu sunt optimist. Sunt foarte îngrijorat. Dar mă bucur să văd că tocmai Editura Humanitas a pus în fața publicului această carte importantă. Ce avem în față este un tratat despre libertate. În primul rând pentru că e o carte sistematică sau un manual, cum spunea Gabriel Liiceanu. În al doilea rând, pentru că pune problema fundamentală a lumii românești și chiar a întregii lumi a timpurilor noastre într-un moment foarte grav. S-ar putea să vă amintiți, peste un timp, de această întâlnire și să înțelegeți că, într-adevăr, a fost o întâlnire a celor care sprijină libertatea în România. Vom vedea ce va urma.

Această carte apare, din fericire, în clipa în care tentația și propaganda socialistă sunt din nou la putere în spațiul public. Sigur, e vorba de cea mai letală, dar și cea mai rezistentă idee a ultimelor două sute de ani: socialismul. Gabriel Liiceanu a sesizat foarte bine chestiunea când se referea la Dostoievski și la problemele libertății umane. Vorbim mereu de secolul XXI, dar el nu diferă cu nimic de timpurile istorice anterioare. Ce se întâmplă acum, cred că putem fi de acord, e din nou o fugă de libertate și o fugă spre servitute. Dreapta are nevoie de clarificări, de sistematizări de acest gen. Aici nu e vorba numai de o problemă doctrinară. E vorba de un anumit gen de curaj pe care și această carte îl are.

Am fost zilele trecute la Varșovia, la congresul Partidului Popular European. Acolo am văzut ceva foarte interesant pentru fiziologia timpurilor pe care le trăim. Floarea dreptei europene, de la Angela Merkel la Berlusconi, miniștrii de Finanțe, răsăritenii, occidentalii, aproape nu au avut curajul să-și asume valorile dreptei. Întâlnirea și atmosfera din jurul ei erau un fel de a ocoli adevărata natură a dreptei. Am văzut peste tot oameni de valoare oarecum rușinați de apartenența lor la dreapta, timorați și contaminați în același timp. De ce contaminați? Pentru că, dacă observați, încet, încet, chiar dreapta nu este chiar atât de dreaptă. Se accentuează la nesfârșit valorile compasiunii sociale. Sigur că aceste valori sunt importante. Sigur că umanismul social trebuie să fie o valoare importantă, trebuie să aibă realitate politică. Dar prezența acestor teme în discursul de astăzi al dreptei vine de altundeva: vine din rușinea de a fi de dreapta. Este un răspuns la eternele acuze ale stângii care au caricaturizat dreapta și care o descriu drept o fiară inumană, bestială, creatoare de inegalități și tulburări.

Și cu asta ajungem la experiența românească. Capitolul dedicat acestei probleme în cartea lui Valeriu Stoica și a lui Dragoș Aligică e foarte instructiv. Primul lucru pe care România l-a creat, după 1989, în termen record și de pe poziții de stânga, a fost plutocrația. Relația între plutocrație, între oligarh, și dreapta este un capitol excelent în această carte.
În perioada următoare, după 1989, povestea dreptei nu a început să trăiască vremuri mai bune. Așa cum veți înțelege lucrurile citind cartea, dreapta este subiectul celei mai lungi calomnii din istoria defăimării românești. Acest capitol nu s-a încheiat, ci face în continuare ravagii în mediile academice, în mass-media. În percepția populară și publică a fi de dreapta e cumva o rușine, un stigmat. Or, această carte onestă și clară este argumentul de la care cineva nu numai că poate să înceapă să apere dreapta, dar poate să înceapă să fie un om de dreapta cu adevărat, asumat și fără jenă.
Valeriu Stoica și Dragoș Paul Aligică nu sunt la primul serviciu pe care îl fac opiniei publice românești. Editura Humanitas este în serviciul public românesc de la bun început. Ce va urma? E o bătălie extraordinară pentru mințile și conștiința intelectualilor români. Problemele dreptei românești sunt probleme de o răspundere și de o întindere istorică extraordinară. România a început să devină un conglomerat paternalist, în care guverne fără culoare și fără diferențe fundamentale de socialism mențin și perpetuează această stare de fapt. Cred că această carte este o investiție extraordinară în tineri și în mințile care vor să cunoască, să știe să facă ceva, să ajute România să treacă de acest ciclu negativ nesfârșit.

Sever Voinescu:

Dacă Cristian Preda era optimist, Traian Ungureanu era pesimist, eu sunt derutat. E o derută plăcută, pentru că o simt, până la urmă, generatoare de opțiune. Când doi autori se apucă să scrie o carte, cel puțin în zona cărților despre politică, ei încearcă să se exprime tot mai mult într-un stil academic, arătând câte știu, cât sunt de inteligenți, cât de sclipitoare le e mintea, dar sunt adesea reticenți în a-și afirma opțiunile. O asemenea carte este un gest de curaj și, în același timp, este un gest coordonator pentru discursul public din România de astăzi, pentru că se aud foarte puține voci care asumă opțiuni și se aud multe voci care comentează ceea ce spun ceilalți. În această carte sunt doi autori, dar este o voce care asumă o opțiune.

Acum un an, d-l Valeriu Stoica lansa o carte care se chema Unificarea dreptei. Anul acesta, d-l Stoica, alături de Dragoș Paul Aligică, lansează o carte care se cheamă Reconstrucția dreptei. Într-un an s-a trecut de la unificare la reconstrucție, semn că, probabil, nu a fost cel mai fericit an al dreptei. Deși, dacă ne uităm la felul în care electoratul s-a exprimat în acest interval, ar fi trebuit ca astăzi să consemnăm un an bun pentru dreapta. Ceea ce d-l profesor Stoica scrie, în acest caz alături de Dragoș Aligică, rodește. Adică produce idei, produce mai departe atitudini, acțiune politică.

Până la urmă, alături de discursul despre libertate, alături de multe alte lucruri pe care antevorbitorii mei le-au subliniat, d-l Valeriu Stoica pune o problemă esențială pentru spațiul public românesc: relația dintre intelectual și politică. Eu nu cred că există lider politic care să poată mărturisi o relație mai naturală, mai directă cu mediile intelectuale decât d-l profesor Valeriu Stoica. D-l Stoica e dintre puținii oameni politici care înțeleg cât de importantă este energia intelectuală strânsă în jurul unui grup politic, în cazul nostru, un grup numit partid politic. După 1990, discursul intelectual, așa cum era normal, a fost unul mai degrabă simpatizant al valorilor de dreapta.

În ultimii ani constatăm că sporește ponderea discursului intelectual care împărtășește mai degrabă valori de stânga. Discursul intelectual de stânga, care este tânăr, fraged, naiv și adesea neconvingător, nu a făcut cuplajul încă în România cu PSD, cu partidul de la stânga, dar trebuie să ne așteptăm ca în curând acest lucru să se întâmple. În partea cealaltă, acolo unde suntem noi, partidele de dreapta au avut întotdeauna parte de o susținere intelectuală serioasă. Din păcate, partidele de dreapta nu au știut ce să facă, cel mai adesea, cu această susținere. D-l Valeriu Stoica este, probabil, singurul lider de dreapta din ultimii ani care înțelege și știe ce anume trebuie să reprezinte pentru un partid de dreapta discursul intelectualilor care gravitează în jurul acestui pol politic. Până la urmă, un partid nu este doar o organizație constituită pentru a câștiga alegeri. Un partid este mult mai mult și rolul principal al intelectualilor este tocmai acela de a reaminti de fiecare dată oamenilor dintr-un partid de ce anume s-au strâns acolo.
Venim la discursul despre valori, despre identitate și, până la urmă, la discursul despre viziunea pe care noi toți, strânși într-un anume partid, o avem asupra cetății. Nu trebuie să uităm că, într-un context în care socialismul tulbură mințile pe bună dreptate derutate și disperate ale celor mai mulți dintre locuitorii spațiului euro-atlantic astăzi, a fi de dreapta înseamnă a promova un tip de societate în care libertatea guvernează și în care statul este o prezență minimală în economie, dar maximală în politică. A fi de dreapta astăzi înseamnă a crede într-un stat care este înainte de toate o realitate morală. Dacă vom continua să credem că statul este un administrator care trebuie să livreze bunăstare și, din păcate, asta facem, nu doar că nu suntem într-o poziție de dreapta, dar suntem într-o poziție, după părerea mea, fundamental greșită. Din 1990 încoace, România nu a avut șansa unei guvernări autentice de dreapta. La un moment dat, electoratul a cerut-o. A fost vorba de victoria Alianței D.A., dar circumstanțele și inabilitățile, până la urmă chiar și vinovățiile unor oameni politici au împiedicat ca România să obțină ceea ce cetățenii români au cerut atunci: o guvernare de dreapta.
Revenind la carte, unul dintre capitolele care mie mi-au plăcut cel mai mult este cel intitulat Competiție, cooperare, compasiune. Compasiunea este o valoare centrală a dreptei moderne. Ea nu se confundă, evident, cu valoarea și cu determinările asistențiale ale stângii și cred că într-o țară ca România este foarte important să facem această distincție. Din păcate, cum știm, mai bine de două treimi dintre familiile românilor depind, într-un fel sau altul, de venituri care le vin de la stat: salarii, pensii, contracte cu statul. Acest lucru evident că pentru nu om de dreapta nu e în regulă. Avem o societate alcătuită, de 20 de ani, aproape deliberat defectuos. Or, pentru a înlătura orice confuzie, cred că este necesar să vorbim despre compasiunea dreptei. Diferența fundamentală este aceea că, pentru un partid de dreapta, compasiunea este un gest care merge punctual către o persoană sau mai multe persoane care se află într-o nevoie conjuncturală. În vreme ce asistența socială este ceva deschis tuturor.
E o diferență fundamentală, doctrinară și până la urmă asta mărturisește viziunea noastră despre libertare în cetate.
Voi încheia cu o propoziție spusă de unul dintre cei mai importanți oameni de dreapta spre finalul secolului XX, președintele american Ronald Reagan: „Un guvern nu rezolvă problemele, ci le subvenționează!“.