„Da, popor, e nepoata mea!”

Se ia personajul X, care ajunge primar într-un mare oraş şi are o nepoată. O ia pe nepoată pe lîngă el, fiindcă are încredere în ea. Locuitorii oraşului nu-l acuză de nepotism. Personajul ajunge demnitar la Bucureşti. Are nevoie de consilieri. Printre ei o ia şi pe nepoată. Fostului primar i se reproşează că s-a înconjurat de oameni pe care îi ştia de la primărie. Îşi mai ia şi nepoata consilieră? Peste poate! Cel mai bine ar fi fost dacă proaspătul demnitar ar fi spus cu gura lui de la bun inceput: "Popor, am angajat-o consilieră pe nepoata mea dinspre fratele lui tata fiindcă are următoarele merite: urmează meritele. Popor, nepoata asta a mea are unde să se angajeze, măcar că dau şi eu un telefon la vreun prieten şi îl întreb dacă n-are nevoie de o angajată de a cărei probitate garantez. Am preferat să o iau consilieră, riscînd să dau astfel prilej de comentarii răutăcioase. Ca să vă scutesc de investigaţii, cînd o s-o vedeţi pe lista oamenilor pe care i-am angajat, vă spun eu de pe acum că are acelaşi nume ca mine fiindcă sîntem rude." Şi se desumfla subiectul de presă. Cu explicaţii că nu e decît o nepoată de-a cincea spiţă nu faci decît să întăreşti bănuiala că nu te-ar fi deranjat dacă lumea ar fi crezut că e o simplă potrivire de nume.