De ce nu-i răspund...

Regret că, obligat de împrejurări, i-am scris numele, în finalul postării mele de ieri. Simt, la distanţă de o zi, un inconfort aproape fizic, ca şi cum mi-aş fi băgat mîînile într-un lighean cu lături, fiindcă  l-am pomenit, chiar dacă sub forma atenuată a substantivului comun.

Nu-i frecventez blogul, nu-i urmăresc apariţiile pe sticlă: prefer o conversaţie cu un hingher cinstit, inepţiilor jegoase ale acestui hingher de presă care din ţucălar de politicieni dubioşi s-a transformat în ziarist.  Figura lui tîmpă, cu zdrobitoare indicaţii de reductio mentis, mi-ar stîrni mila pe stradă, iar în metrou i-aş oferi locul pe scaun.

Din cîte ştiu, jurnaliştii inteligenţi de la antene se fac că nu-l văd sau îl ocolesc, pentru a nu fi forfecaţi apoi că şi-ar putea găsi subiect de discuţie cu acest eşec trist al speciei.