Despre ce dracu' vorbim cînd vorbim despre "dialog"? (Episodul I)
Așa cum știți și probabil ați și citit, există o tonă de cărți, broșuri și texte mici ale căror titluri sînt o variație la "Cum să...". De la "Cum să țesem frumos?" pînă la "Cum să călătorești cun somon?", toate încearcă să ofere, mai mult sau mai puțin serios, sfaturi practice și de viață. M-am gîndit că n-ar fi rău să existe și niște texte în care, vorba titlului unei celebre cărțicele minunate scrisă de Raymond Carver, să ne întrebăm despre ce anume vorbim atunci cînd vorbim despre "ceva"; un "ceva" despre care toată lumea are impresia că știe
Așa cum știți și probabil ați și citit, există o tonă de cărți, broșuri și texte mici ale căror titluri sînt o variație la "Cum să...". De la "Cum să țesem frumos?" pînă la "Cum să călătorești cu un somon?", toate încearcă să ofere, mai mult sau mai puțin serios, sfaturi practice și de viață. M-am gîndit că n-ar fi rău să existe și niște texte în care, vorba titlului unei celebre cărțicele minunate scrisă de Raymond Carver, să ne întrebăm despre ce anume vorbim atunci cînd vorbim despre "ceva"; un "ceva" despre care toată lumea are impresia că știe despre ce vorbește. Dat fiind că aud și citesc toată ziua-bună ziua vordindu-se și scriind-se despre "dialog" și că toți cei care spun/scriu cuvîntul acesta par să-l considere un fel de cuvînt minune, care odată invocat ar trebui să-i facă pe cei cu care se ceartă să se simtă prost și să înceteze să-i mai conrazică, o să scriu și eu aici, într-un fel de foileton, ce cred eu că este "dialogul", cum a apărut el, la ce folosește și alte chestiuni de genul ăsta.
Pe vremea adolescenței mele auzeam tot soiul de cuvinte ciudate la televizor, spuse de oameni aparent cumsecade, dar și de indivizi evident patibulari, cuvinte al căror sens nu-l pricepeam deloc și pe care vorbitorii păreau să-l stăpînească la perfecție. Mă refer la "etică socialistă", "democrație internă de partid", "oamenii muncii" (auzind vorba asta mă răsfățam mereu considerînd că eu fac parte din categoria <oamenii lenei>), "bun al întregului popor", "conștiința de clasă" ș.a.m.d. Nimeni nu se obosea însă vreodată să-mi zică, pe înțelesul meu, ce dracu' înseamnă astea. Azi la fel: "clasa politică", "voința politică" (despre care singurul lucru pe care-l înțeleg, cînd se vorbește de ea, e că nu există), "reprezentant al societății civile" - o chestie care are reprezentanti, "modernizare instituțională", "revoluție" și, mai ales, "dialog". Orice politician care apare la televizor și scoate cuvîntul "dialog" pe gură pare să se tranforme brusc într-un înțelept la fel cum, acum 25 de ani, orice nomenclaturist cu gușă, spunînd că a participat la o "consfătuire de lucru", se transforma brusc într-un "tovarăș de nădejde" cu "vederi largi, democratice", recunoscînd implicit, dar fără să-și dea seama, că pînă la consfătuire avusese niște ochelari de cal.
Epoca de pietre a dialogului
Încă din cele mai vechi timpuri oamenii au fost fascinați de dialog, mai ales în timp ce stăteau de vorbă. Tot stînd ei de vorbă au observat că se ceartă foarte ușor și că, de multe ori, cei care stăteau de vorbă ajungeau să fie în scurt timp înmormîntați de către cei ce stăuseră pe margine, încurajîndu-și interlocutorul preferat în timpul confruntărilor de idei. O perioadă lungă din istoria omenirii, cea mai lungă după părerea multor autori profund necunoscuți astăzi (dat fiind că pe vremea aceea nu consemna nimeni conținutul "schimbului de argumente"), statul de vorbă a fost evitat de oamenii primitivi tocmai din această pricină: teama reciprocă de violență a preopinenților. Oamenii stăteau la "masa discuțiilor" folosind argumentele "tăioase" ale cuțitelor de silex. Totuși, situația era oarecum delicată. Și asta fiindcă deși se temeau să stea de vorbă unii cu alții, fie despre împărțirea solid argumentată a prăzii sau a doamnelor, de teamă ca nu cumva să se ucidă reciproc în timpul discuțiilor - numite ulterior negocieri, totuși oamenii aveau nevoie să schimbe cuvinte unii cu alții, să comunice, mai ales despre chestiuni esențiale, precum împărțirea echitabilă a antilopei, ordinea în care membrii tribului își reglementau, dialogal, accesul la resursele nutritive puse la dispoziție de trupul plin de proteine al acesteia, dar și despre coagularea energiilor pozitive și eroice ale grupului în vederea întîmpinării iminentei apropieri a unui trib vecin și, aparent, înfometat.
Situația asta paradoxală de a avea nevoie să stai de vorbă și, concomitent, de a-ți fi frică s-o faci a durat multe mii de ani, perioadă în care discuțiile purtate pe un ton necivilizat, chiar agresiv putem spune, au continuat să facă un număr remarcabil de victime în rîndul vorbitorilor primitivi. În general, cea mai redutabilă formă de persuasiune era un pietroi zvîrlit între ochii partenerului de dialog. Cît despre arta retoricii, aceasta se limita la figuri de stil precum urletul, arătatut dinților, a caninilor în special, sau la ridicarea elocventă a pumnului, tehnici retorice care încă mai funcționează și astăzi în dialogurile cordiale de pe stadioane, atunci cînd au loc "schimburi de replici" între adepții celor două "filosofii de alcătuire a echipelor". În orice caz, cît timp oamenii tăceau era pace, cînd însă se apucau să vorbească era jale și, trebuie s-o recunoaștem, deși nu e deloc onorabil pentru strămoșii noștri, negocierile se purtau cel mai adesea "la sînge". A trebuit să curgă fluvii de sînge de interlocutor nevinovat pînă cînd oamenii au încercat, la început cu rezultate firave și într-o formă oarecum primitivă, să instaureze niște reguli pașnice ale statului de vorbă astfel încît, împărțirea prăzii, a doamnelor, a dreptății să nu se mai termine prost, adică dialogurile să nu se mai mai sfîrșească în cimitir, ci cel mult cu lingerea rănilor.
A durat mii de ani pînă cînd primul dialog omenesc în forma lui civilizată, așa cum îl putem recunoaște azi într-o discuție televizată, a reușit să se înfiripe. A fost un succes pe care, din păcate, nimeni n-a avut intuiția să-l marcheze pe o tăbliță de lut sau pe o frunză de papirus și nici să desfacă o șampanie în cinstea evenimentului. Din această cauză istoria nu l-a consemnat.
În episodul următor va fi vorba despre dialogul în antichitate.
Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News




























