Din dragoste cu Mircea Radu. Pardon, Costin Ilie (poveste adevărată)

Asta e o poveste despre cum e să stai, într-o relație, pe muchia dintre ridicol și înduioșător, pe care am promis-o răspunzând comentariilor de la o postare trecută. Și ce ocazie mai bună decât Dragobetele să o istorisesc ? Să purcedem, deci. Se făcea că era primăvară, acum vreo câțiva ani, iar eu habar nu am de ce “mă certasem” cu iubita. Zău, chiar nu mai știu motivul, au fost atâtea că, și dacă aș fi supercomputerul IMB, tot mi-ar fi greu să le țin socoteala :-)  Ce știu sigur e că situația nu-mi convenea deloc (e posibil să fi simțit și niscaiva sentimente de vinovăție, dar v-am spus că memoria mea selectivă e foarte uitucă :D ). Flori? Îi cumpăresem o data, însă eu am luat ad literam răspunsul „nu trebuia”, așa că le-am aruncat pe geamul mașinii. Bomboane? Aiurea, ce, să aibă motive să dea vina pe mine că s-a îngrășat? Alte idei? Mda, bine că sunteți voi romantici și plini de imaginație. Eu cam rămăsesem în pană. Până când, deodată, am avut o străfulgerare ce m-a făcut să mă simt genial la vremea respectivă, dar care încă mă face să roșesc stingher chiar și acum, când scriu rândurile acestea.
Ea era plecată cu treburi într-un oraș de provincie, pe numele lui Călărași. Care treburi, printre altele, însemnau și organizarea unui concert „Sarmalele Reci”. Închipuiți-vă Big Bang-ul din mintea mea: eu, ușor disperat, ea, vrând-nevrând, cu urechile la Sarmalele Reci. Cele două imagini se întâlnesc, se hârjonesc, se contopesc, dau naștere IDEII. Vă sună telefonul? Poate că vouă nu, dar unui amic de-al meu i s-a întâmplat în minuta următoare. „Salut. Ai numărul de telefon al lui Zoltan Andras? „...” „Bine, poți să mi-l dai și mie să mă fac de râs?” Așa ar fi trebuit să spun, dar eu doar i l-am cerut, senin, fără să-i dau socoteală despre zbucimul ce mă mâna la acțiune. Numărul gata notat cu atenție, am trecut la pasul doi, cel mai greu: l-am format. Parcă mă aud și acum: „Salut. Zoltan Andras? Sunt Costin Ilie, bla-bla-bla, aș vrea să te rog ceva...” Am declinat cu tact invitația sa de a-l ruga pe loc, așa că a rămas să ne vedem a doua zi de dimineață, să detaliez strania cerere.
Zoli, unul dintre cei mai de treabă oameni pe care i-am cunoscut până acum, a fost punctual și binevoitor. Mi-a ascultat introducerea lunga și presărată cu scuze, a intervenit discret pe povestea mea cu câteva sfaturi de viață trăită, apoi m-a întrebat direct cu ce m-ar putea ajuta. A fost momentul Z al debarcării mele în Normandia, atacul-surpriză pe care îl repetasem, febril, o noapte întreagă. Am rostit repede, cât creierul meu să nu aibă timp să proceseze penibilul: „Păăăăăi, voi aveți vineri concert la Călărași, nu? Ea e acolo. Nu-i spui tu ceva frumos din partea mea? Că sunt bou, orice, habar n-am.” Zoltan, am precizat, om dintr-o mie, nici măcar nu a clipit. M-a întrebat doar cum o cheamă, să știe cui i se adresează, mi-a mai dat câteva sfaturi inutile despre cum merg lucrurile cu iubirile, apoi ne-am despărțit.
Mai erau două zile până la concert, lungi cât zilele de post pentru cei care țin post de obicei sau cât ultima dinainte de concediu pentru credincioșii nepracticanți. Patruzeci și opt de ore în care am oscilat între visare cu ochii deschiși și o repliere încă onorabilă. Dar ce ar fi fost lumea de azi dacă Eisenhower ar fi sunat retragerea pe 7 iunie? Am mers înainte. Vineri după-amiază, în ziua decisivă, am sărit în mașină și am pornit către locul pierzaniei sau mânutirii mele amoroase. Eu, omul care își râdea de toți nefericiții care își dădeau dedicații la radio sau aiurea, voiam să aud cu urechile mele cum sunt urcat în slăvile batjocurii de sine.
Acum, dacă ăsta ar fi un scenariu hollywoodian de categorie B, aș putea avea un accident nasol, în vreme ce ea mă așteaptă mișcată de gestul meu tâmpit. Dar Costin nu mai vine. Ea mă sună, mă caută, pornește vijelios și dramatic spre București. Pe drum aude, la Europa FM, că un tânăr jurnalist a avut un accident groaznic de mașină, produs din cauza faptului că încercase să evite în ultimul moment o mamă însărcinată cu tripleți. Mă găsește în secția de reanimare de la Floreasca Memorial Hospital, pe holul căreia așteaptă însuși president Iliescovici, venit să mă decoreze –am omis să spun că, ocolind-o generos pe viitoarea cumpărătoare de 3 x pampers, am intrat într-un TIR cu numere turcești, false, evident, care transporta bombe al-Qaeda destinate atacării Grădiniței Româno-americane (ce dacă vi se pare patetic, e doar film fără pretenții la Oscar)-. La un moment dat, unul cu muzică emoționantă, eu mă trezesesc, ne sărutăm, iar următorul cadru, cel de încheiere, ne surprinde bătrâni și senini, dansând la nunta unui nepot, pe o melodie a Sarmalelor Reci (Șpriț de vară, preferabil).
Astea toate dacă World Trade Center-ul de la Piața Presei ar fi fost destul de mare încât să încapă un Boeing în el. Așa, totul s-a redus la un SMS meschin, primit pe la jumătatea drumului: „Cum i-ai convins pe ăia de la Sarmale Reci să facă dedicații?”. Nu îmi amintesc ce am răspuns, nu am aflat nici până în ziua de azi ce a spus Zoli pe scenă, dar sigur e că, pentru o vreme, relația aceea a trăit din inerția unei porniri stupide de îndrăgostit.