Într-o zi, am intrat într-o faramcie, habar nu mai am ce-mi trebuia. În timp ce mă băgam în seamă cu farmacista, una foarte drăguță și amabilă, o colegă de-a ei intră nervoasă, deschide o ușă din spatele tejghelei, își lasă haina, trage un halat pe ea și, în timp ce face toate astea, îi spune drăguței că un bou și-a parcat mașina pe trecerea de pietoni. Frumușica zice că e plin Bucureștiul de specimene de felul ăsta, <strong>boul în cauză roșește</strong> ca o domnșioară în vestiarul echipei de rugby, renunță să se mai intereseze care sunt diferențele
Într-o zi, am intrat într-o faramcie, habar nu mai am ce-mi trebuia. În timp ce mă băgam în seamă cu farmacista, una foarte drăguță și amabilă, o colegă de-a ei intră nervoasă, deschide o ușă din spatele tejghelei, își lasă haina, trage un halat pe ea și, în timp ce face toate astea, îi spune drăguței că un bou și-a parcat mașina pe trecerea de pietoni. Frumușica zice că e plin Bucureștiul de specimene de felul ăsta, boul în cauză roșește ca o domnșioară în vestiarul echipei de rugby, renunță să se mai intereseze care sunt diferențele de gust dintre nu știu câte feluri de medicamente-așa credeam eu că o să mă găsească amuzant farmacista cea drăguță, da, câteodată nu prea mă duce capul - îi dă rapid cardul, mulțumind în gând managerului care avusese ideea să acopere cu niște reclamă geamul care dădea spre trecerea de pietoni, semnează, ia medicamentele și o întinde spre mașina care, jur, nu era pe trecere decât cu roțile din spate.
Taman când mă precipitam mai tare să urc la volan (cu planul în cap să revin la farmacie cât de curând) draguța iese și-mi strigă că mi-am uitat cardul. M-am convins în utimul moment să nu dau frâu primului impuls, acela de mă da cu capul de tramvaiul care tocmai trecea pe lângă mine. Cu privirea în pământ, mai învins decât Napoleon la Waterloo, am luat bucata de plastic și i-am zis că da, boul sunt eu. N-a mai contat că ea m-a încurajat să nu-o bag în seama pe colega ei (cred că poanta cu gustul medicamentelor a prins), că nu e chiar pe trecere mașina, n-am mai călcat niciodată pe la faramcia aia. Dar nici aiurea nu am mai parcat (cu o excepție, când am lăsat mașina pentru câteva minute în fața magazinului Unirea și au vrut să mi-o ridice, dar lenea angajaților Rosal m-a ajutat să evit dezastrul ). E drept, îmi este ceva mai ușor să respect regulile, la mine pe stradă am de ales: parchez pe stânga, pe dreapta, lângă intrarea în scara, la umbră, cu fața, cu spatele sau lateral, în funcție de dispoziția de moment. Nu mă înjurați, nu e vina mea că m-am născut cu o steluță norocoasă deasupra capului, nici nu mă întrebați unde stau, că nu spun. Asta se întâmplă acasă. Cât despre celelalte situații în care am nevoie să parchez, m-am obișnuit să-mi rezolv treburile (cumpărături, întâlniri sau alte asemenea) ținând cont și de existența magicului loc de parcare legal sau măcar de bun simț.
Am povestit toate astea plecând de la o întâmplare citită zilele trecute, pe care am și comentat-o, despre ridicarea de mașini în București. În ciuda faptului că înjur la fel de vârtos primarii și cârnații cu tort făcuți de ei pentru mine, chipurile, cred sincer că un șofer căruia i-a plâns inima văzându-și mașina pe platformă sau în curtea Rosal, care a simțit cum se înfoaie ariciul din buzunar când a căutat cei 650 de lei necesari să și-o recupereze se va gândi de două ori unde și cum parchează. Este exact ca în cazul porților pe care scrie “Închiriez pompă”, cine are curaj să parcheze în fața lor? Mă rog, ce voiam să spun, dar m-am pierdut în cuvinte, e că eu sunt de acord cu ridicarea mașinilor și cred că măsura ar trebui extinsă la nivelul întregului București. Ba, ca să fiu afurisit și mai tare, spun că și taxele pentru recuperarea lor ar trebui să fie chiar mai mari.
