Gabriel Andreescu explică de ce n-a plecat de la "Ziua". Și un PS despre Cezar Ivănescu

Am primit  o scrisoare deschisă din partea lui Gabriel Andreescu. Deoarece nu venea de pe adresa lui de mail, era cît pe-aci s-o șterg, ca să nu mă pricopsesc cu vreun virus de primăvară. Scrisoarea cuprinde o rememorare a colaborării sale la „Ziua” și o justificare față de reproșurile celor îl întrebau în ultimul an, în scris sau oral, de ce nu renunță la colaborarea cu acest ziar.  La sfîrșitul acestei postări reproduc scrisoarea lui Gabriel Andreescu. De multe ori n-am fost de acord cu ceea ce scria Gabriel Andreescu la „Ziua”. Dar  despre încetarea colaborării cu el și cu Ion Bogdan Lefter  ziarul a dat un comunicat la pachet în care mai erau menționate nume ca acad Bălăceanu-Stolnici, Ion Spânu etc. Or una e să renunți la mentorul Laurențiu-Stolnici sau la Ion Spânu și cu totul altceva să te desparți de Andreescu ori de Bogdan Lefter. Că decizia o fi fost luată la pachet, asta e una. Anunțul pentru presă ar fi trebuit să despartă apele.

PS Pentru cei care mă acuză de dezinformare în privința poetului Cezar Ivănescu repet cît se poate de serios: Colegiul CNSAS a ajuns la concluzia, existentă într-un proces verbal, că poetul a făcut poliție politică. Adică a avut angajament cu Securitatea și a turnat în contul acestui angajament.

Și acum scrisoarea promisă:

Gabriel Andreescu

Editorialist la Ziua

            Am încetat colaborarea la cotidianul Ziua, la cererea noii conduceri, începând cu 1 februarie 2008. Deja, de cel puțin un an (de zile), prieteni, cunoștințe, persoane cu care mă intersectam din întâmplare îmi repetaseră întrebarea: cum de accept eu să colaborez la acest ziar?

            Prima idee a reproșurilor era „compromiterea". Ziua a devenit locul de manifestare a unui jurnalism grobian și eronat ideologic. Cum mă pot simți bine semnând pe paginile lui? Scriind alături de Victor Roncea și de Dan Ciachir? Sub titlul „Onoarea sau casieria", un scriitor îndrepta degetul spre editorialiștii de la Ziua declarând, aproape gâlgâind de satisfacție: sunt maculați!

Alte critici la adresa colaborării mele și a altor „personalități onorabile" cu Ziua invocau motive de ordin public. Cineva atrăgea atenția că „marile răsturnări și confuzii în istoria societăților moderne s-au întâmplat atunci când s-au creat alianțe nenaturale între discursuri publice marginale, exclusiviste și discursuri publice democratice". Autoarea condamna alăturarea cu spirite anacronice, antioccidentale întrucât, prin aceasta, ultimii se legitimează.

Am început să scriu la Ziua din primăvara anului 2004. Invitația îmi fusese făcută de Sorin Roșca Stănescu după o conferință, iar peste câteva luni am revenit eu ca să perfectăm colaborarea. Îl cunoșteam pe Roșca Stănescu de la începutul anului 1990, eu fiind prieten cu Petre Mihai Băcanu, el lucrând direct cu fostul director de la România liberă. În spiritul acelor vremuri, Roșca Stănescu practica un jurnalism militant. Cele două pericole politice care păreau să-l obsedeze pe el erau aceleași care mă obsedau și pe mine: forțele reprezentate de Ion Iliescu și, celălalt capăt al binomului, gruparea ce-l alesese ca vârf de aisberg pe Vadim Tudor.

Am început colaborarea având în minte această solidaritate politică implicită cu directorul ziarului și în plus, o identitate jurnalistică - a Ziua – foarte depărtată de cea de astăzi. Obișnuit să mă ocup de teme incomode, am intrat, de la început, într-o vădită divergență cu tonul general al ziarului. Faptul nu a pus în discuție principiul indispensabil al asocierii mele: independența. Îmi amintesc că o singură dată a trebuit să trimit în altă parte un text pregătit pentru Ziua. Scrisesem un editorial „aspru" privind nefericita și ilegala idee de a publica un anunț de recompensă pentru prinderea lui Gregorian Bivolaru. Editorialul a fost refuzat. Am mers atunci la Roșca Stănescu pentru a cere o explicație. Mi-a zis că anunțul fusese retras și, acum, nu i se pare firesc să fie pus sub acuzare chiar în paginile ziarului pe care-l conducea. Am acceptat. Era o situație pe care o puteam trata, la rândul meu, cu simț al măsurii.

Apoi, Ziua și-a deteriorat jurnalismul lună de la lună. Ce s-a întâmplat în paginile cotidianului în ultimii 10-15 luni m-a obligat să intru într-un fel de opoziție, din interior, cu ziarul. Campaniile, fie că era vorba despre deriva ortodoxistă, fie despre atacurile cu ținte personalizate – de la Renate Weber și Smaranda Enache până la Mihnea Berindei și Gabriel Liiceanu -, m-au obligat să scriu explicit împotriva mizeriilor din ziarul „meu". Iar editorialele apăreau săptămână de săptămână. Roșca Stănescu îmi reconfirma, în acest fel, libertatea totală a exprimării. De altfel, au fost și alte gesturi ale lui care au contat. El mi-a deschis paginile ziarului pentru lungul jurnal „Ani, oameni, disidență". La sfârșitului anului 2007, am avut o discuție cu Roșca Stănescu privind campania – incultă și aventuroasă, după opinia mea - dusă de Ziua în chestiunea independenței Kosovo. Mi-a oferit posibilitatea să scriu un serial pe această chestiune. Acesta avea să ocupe, timp de 5 zile, câte o jumătate de pagină a publicației. Acum, post factum, e momentul să spun că atitudinea lui, în ce mă privește, a fost impecabilă. Pentru ea nu pot decât să-i mulțumesc.

Evoluțiile publicistice, pe de altă parte, nu făceau decât să sublinieze chestiunea mai veche: de ce mă asociez cu numele acestei publicații? Desigur că întrebarea mi-o pusesem și eu. Desigur că reproșurile – sau ironiile - în acest sens ale unor persoane care pentru mine contau nu m-au lăsat indiferent. Au fost zile în care mi-am pus problema divorțului față de publicație în modul cel mai serios. Și tocmai pentru că m-am gândit atent, m-am revoltat împotriva ipocriziei argumentelor. De unde această idee, că m-aș compromite scriind într-un ziar în care apar și textele mlăștinoase ale lui George Damian? Demnitatea cuiva nu e atinsă de faptul că respiră în aceeași cameră cu persoane nedemne. E absolut contra bunului simț să se susțină că atunci când îl apăr – de exemplu - pe Mihnea Berindei de calomniile lui Victor Roncea, în același ziar, eu îl legitimez, de fapt, pe ultimul. Oare făcându-și meseria, procurorul legitimează hoții? Care e consistența ideii că aș susține prin semnătura mea ideologiile din Ziua? Presa – chiar privată - este un serviciu public. Un discurs fascist sau securist nu e legitimat printr-un discurs anti-fascist sau anti-securist întrucât ultimul s-ar afla pe partea cealaltă a paginii. Sunt și cazuri când se transmite capitalul personal: atunci când aderi la un partid. Într-adevăr, unii oameni vor vota un candidat întrucât îl văd alături de tine. Ți-ai luat carnetul, ce se face mai departe cu adeziunea ta îți scapă. Or, eu nu am fost niciodată membru unui partid tocmai pentru a nu susține politici cu care nu mă pot identifica. În sfârșit, e aiurea să identifici Ziua cu publicații afiliate precum Tricolorul, România Mare etc.

Dar mai ales, ceea ce mi s-a părut șocant în împunsăturile de floretă ale criticilor a fost teribila personalizare a motivației scrierii într-un ziar. Argumentele lor par să vadă în actul publicistic un fel de broderie în jurul onoarei personale. Or, eu nu scriu ca să trec niște examene. Scriu ca să atrag atenția asupra a ceea ce se întâmplă în lume: oribila represiune împotriva Falun Gong în China, situația din Cuba, comemorarea genocidelor – armenilor ori evreilor -, dezastruoasa îndoctrinare a copiilor prin învățământul religios din școli, vânarea obsesivă a MISA, delicata evaluare a arhivelor Securității. Dezbat cu cititorii echitatea în înțelegerea dramelor trecutului, tratarea cultă a interesului public, ipocrita abordare a prostituției, moștenirea comunistă, calitatea rapoartelor, tema persoanelor și grupurilor cu istorie și prezent fragile, oportunismul și lipsa de curaj în viața culturală și, evident, pericolul teocratic, cruzimea față de animale, gafele înseriate de politică externă care pot afecta și țara, și pe alții, pe termen lung. În sfârșit, tot ce e legat de libertate.

Cum să renunți să scrii despre adevărurile care contează și pentru oamenii care așteaptă? Cererile de a părăsi Ziua erau cu atât mai puțin rezonabile, cu cât cei în cauză știau contextul: severa limitare a posibilității de exprimare. Presiunea patronilor și înregimentarea ziariștilor au atins astăzi o cotă critică. Respectul pentru dreptul la cuvânt,  fair play-ul și devotamentul față de regulile de joc aproape au dispărut. Grupurile intelectuale care le mai invocă considerându-se, pe sine, un model, le trădează la rândul lor. Și atunci? Atunci am scris despre libertate și nedreptate în pagina pusă la dispoziție de Ziua.