Românca Mădălina Diaconu conduce un grup de cercetători austrieci care fac harta mirosurilor Vienei. Ideea pare o excentricitate, fiindcă e de presupus că vienezii știu cum le miroase orașul. Scopul proiectului nu e simpla alcătuire a hărții. După finalizarea ei ar urma ca în zonele cu mirosuri neplăcute să se facă intervenții edilitare pentru eliminarea lor și pentru implantarea unor surse de miros agreabil în loc. Am aflat despre acest proiect dintr-un articol al colegului meu Victor Popescu care a discutat cu dna Diaconu și despre eventualitatea unui proiect asemănător
Românca Mădălina Diaconu conduce un grup de cercetători austrieci care fac harta mirosurilor Vienei. Ideea pare o excentricitate, fiindcă e de presupus că vienezii știu cum le miroase orașul. Scopul proiectului nu e simpla alcătuire a hărții. După finalizarea ei ar urma ca în zonele cu mirosuri neplăcute să se facă intervenții edilitare pentru eliminarea lor și pentru implantarea unor surse de miros agreabil în loc. Am aflat despre acest proiect dintr-un articol al colegului meu Victor Popescu care a discutat cu dna Diaconu și despre eventualitatea unui proiect asemănător pentru București. Nu știu dacă viitorul primar al Bucureștiului ar finanța o asemenea hartă. Deocamdată vă propun o hartă cu mirosurile dominante ale cîtorva zone ale Capitalei și vă propun să completați zonele albe potrivit propriilor dvs observații.
Zona centrală a Bucureștiului miroase a gaze de eșapament și a praf. Ici, colo cîte o insuliță de kebab, ori de mirodenii, acestea din urmă ies din bucătăriile restaurantelor ale căror răsuflători dau în stradă. Pe Lipscani te lovește și un iz de mucegai al zidurilor pe care grătarele cîrciumilor nu izbutesc să-l acopere. În anumite zile, pe lîngă spitalul Colțea te ajunge un copleșitor miros de mîncare la cazan care bate reclama olfactivă a patiseriilor și a restaurantelor mici din jur. Vara cînd vîntul doar adie, și aici simți răsuflarea igrasioasă a pivnițelor și parfumul trist al vechilor case. Puțin mai încolo, pe Hristo Botev, unde cu ani în urmă mirosul de cafea prăjită care ieșea dintr-o băcănie învăluia cartierului, te întîmpină, azi la o intersecție un damf de pește care le face să pălească pe femeile însărcinate, în timp ce anumiți bărbați între două vîrste îl adulmecă pofticios.
În Primăverii, cartier rezidențial, nu știu cum o fi noaptea, dar ziua mă întîlnesc un miros stătut de vechituri și de excremente de cîine pe care, dimineața, îl acoperă uneori aburul care vine de pe Herăstrău.
Cotrocenii asediați de mașini, duhnesc a autobază, în ciuda Grădinii Botanice și a copacilor din curtea Palatului Prezidențial. Pe străduțe te mai înșeală cîte o curte cu iasomie sau cu vreun oțetar – lemn cîinesc – care te duc de nas cîțiva pași.
Dacă urci din Cotroceni în Drumul Taberei, dimineața, în zori, te primește un miros de verdeață, dar și cel de pămînt săpat din spatele uriașei împrejmuri în care se afla înainte o uriașă uzină de motoare electrice și de pompe și unde se va face un mall. Apoi mirosurile se amestecă și mai mult. La Orizont – fornetti și kebab. O ciorbă de burtă matinală, de la un restaurant aflat puțin mai încolo de Favorit, și, dincolo de Drumul Taberei 34, pe măsură ce te apropii de piața Moghioroș simți butoaiele de varză parcate acolo, ca și pe cel de verdețuri putrede aruncate la gunoi. Dacă la Moghioroș o iei pe linia lui 41, cînd intri în Militari te primește o trîmbă de praf, dacă nu plouă. Iar dacă plouă, un miros de praf și de cîine ud, ca pe ulițele satelor amărîte de cîmpie. Apoi, pe drumul autostrăzii spre Pitești, dacă mergi pe jos, pe stînga mai o pizzerie, mai o prăvălioară cu clătite, mai un restaurant, iar pe dreapta piețele și gheretele adiacente cu mirosurile lor de bazar în decrepitudine. Observațiile mele olfactive se opresc aici, fiindcă acestea sînt zonele din București pe care le frecventez. Vă aștept să completați această hartă provizorie a mirosurilor Capitalei. (O variantă a acestui text urmează să apară în rubrica mea din „România literară”)
