Holocaust. Auschwitz

Astazi, sedinta solemna a Camerei Deputatilor, a fost consacrata comemorarii Holocaustului. 
In urma cu 6 ani am scris un text, publicat de revista Orizont. Il reproduc mai jos cu speranta ca nu vom uita ceea ce trebuie sa NU uitam.
"Între decembrie 2001 și iunie 2002, exceptând lunile ianuarie și februarie, am locuit în Cracovia. Am învățat – nu suficient de bine, desigur – superficiile și subteranele orașului (óv) lui Krak și nu am ieșit din el decât de patru ori: în două dăți, ca să revin în țară, în celelalte două, ca să merg la Auschwitz. La Oswiecim, cum îi spun polonezii: prima dată, în decembrie; a doua oară, în luna mai.
Prima dată, în decembrie, am fost singur. Mi s-a spus înainte de a merge acolo că nu ar fi bine pentru mine să stau mult. Să pleci cât poți de repede! Am stat mai mult – șase ore – și, dacă nu se întuneca, aș mai fi stat. Seara, când m-am întors în camera mea din Piast Dom, am observat pentru prima dată după mai bine de două săptămâni că pereții ei nu sunt galbeni, cum crezusem până atunci, și că doar lustra îi făcea să fie așa. Nu am dormit toată noaptea, a doua zi nu am vorbit cu nimeni; îmi amintesc – și această amintire are o intensitate deosebită – cât de mult am stat pe marginea patului, cu lumina aprinsă, aproape nemișcat, privind în gol. Mi-am promis că nu voi scrie niciodată despre drumul meu la Auschwitz, că îl voi ascunde în mine, undeva, adânc, și că nu voi reveni acolo în nici o altă situație. După un timp, am înțeles că, intrând acolo, de fapt, nu voi mai putea ieși niciodată. A doua zi, către noapte, m-am reconectat la lume, am scris un email în țară; destinatara lui mi-as spus, apoi, că nu a mai primit demult o scrisoare atât de frumoasă. Noroi, tristețe și tandrețe. Aș fi vrut să nu fi scris acea scrisoare, să nu fi avut acel motiv pentru care să o scriu. Ar fi fost suficientă și o scrisoare banală, gri, doar tandră pe alocuri.
A doua oară, în mai, nu am mai fost acolo singur. Ar fi trebuit să mergem mai mulți. Până la urmă, am rămas doar doi. Eu și Maria, colega mea rusoaică. În 1999, logodnicul ei a fost împușcat în inimă de un snipper, în Cecenia. Nu îți va face bine dacă vei merge acolo i-am spus. Nu e treaba ta mi-a spus. Dacă nu vrei să merg cu tine, o să mă duc și singură. În fața porții de la Auschwitz i-am spus că peste câteva ore, va fi un alt om; nu mi-a răspuns nimic. Nu mai plânge, Masha!
Să ajungi înainte de ora 11, dacă vrei să prinzi și filmulețul mi s-a spus. Durează douăzeci de minute doar, dar rulează numai o dată pe zi. Doi sau trei zloți, biletul. În decembrie, am ajuns la nouă și jumătate. În mai, pe la zece și jumătate. Și, dacă vrei, imediat după film, poți să mergi cu ghidul. Cinci dolari, douăzeci de zloți, dar vei avea o imagine mai clară. În decembrie, am colindat, mai întâi, o oră și ceva prin tot muzeul. Apoi, am văzut „filmuțelul” din spatele unor americani care mâncau pop-corn în fața mea. Și, la unsprezece și douăzeci, mi-am ales ghidul care vorbea în engleză. În mai, am intrat direct la film. Alături de alți americani care mâncau pop-corn, de data aceasta, în spatele meu. Pop-cornul seamănă, într-un fel, cu Piotrî: nu e o invenție, nici el. De altfel, dacă ne-ar fi trecut prin gând să mâncăm ceva, am fi avut de unde alege, în aceeași cladire, într-o locație aflată la nici cinzeci de metri distanță de micul cinematograf în care rulează, zilnic, „filmulețul”. În zilele în care am fost la Auschwitz nu am mâncat decât înghețata din gară. Trei batoane de înghețată. Amintindu-ne, în timp ce mâncam înghețata, Masha, prima, eu, contaminat de amintirea ei, de o scenă dintr-o carte a lui Soljenițîn: primul semn al libertății pe care îl simte un fost prizonier eliberat dintr-un lagăr este o cupă de înghețată pe care poate să o mănânce în voie. În mai, am renunțat la ghid. Am fost, eu însumi, într-un fel, ghid. Masha, nu trebuie să stăm aici mult. Vreau să plecăm cât mai repede. / Vreau să merg și la Birkenau. Dacă tu nu vrei, mă duc și singură. Am mai fi avut timp să mergem și la Birkenau. Mergem și la Birkeanu? / Nu, nu mai pot. / Nu mai plânge, te rog! Am ieșit în tăcere. Mai ai țigări? Mai aveam patru. Le facem jumate-jumate. Le-am făcut. În gară, lângă peron, am mâncat înghețată. Și am privit la un grup zgomotos de italieni cum mâncau gulaș. Numai gulaș.
Când m-am întors în ianuarie în țară, am încercat, într-un grup de amici, să povestesc ce am văzut la Auschwitz. N-am apucat să rostesc mai mult de două fraze; în mijlocul celei de-a treia, am primit o replică de la un amic pasionat de cărțile care apar la Samizdat. Cristi, ai înghițit gălușca! Te-au manipulat și pe tine. Cu Zyklon B nu poți să omori oameni. S-a dovedit științific. În fiecare război mor oameni. De ce ne spui despre Auschwitz și nu vrei să amintești de Dresda sau de Gulag? Așa s-a sfârșit o prietenie care nici nu apucase să înceapă. Deși, cronologic, trăiam în același an, nu era obligatoriu să fim și contemporani. Nu știu dacă e mai bine așa, și nici dacă nu cumva este inevitabil.
Și prima dată, și a doua oară, primul bloc în care am intrat a fost acela „dedicat” memoriei țiganilor exterminați la Auschwitz. Auschwitz I este un loc muzeificat. Majoritatea spațiilor (fără excepție, teribile) sunt cosmetizate; mai precis, sunt aranjate în așa fel încât accentele să nu cadă numai pe tragedia unui popor. E un muzeu al ororii internaționalizat, din care nu au fost șterse încă toate urmele deceniilor de propagandă (și, cumva, de proprietate) comunistă. Modalitatea în care sunt formulate anumite texte, simbolizarea excesivă a unor spații și, simultan, discreția în care sunt plasate altele, fac să se întrevadă încă poate nu cea mai adecvată cu putință structurare muzeistică. Cu toate acestea, impresia cu care rămâi după ce ai ieșit de la Auschwitz (încă o dată: „a ieși” e un fel de a spune) este copleșitoare. Pe de altă parte, aportul tehnologiei moderne la semantica loculuui mărește emoția vizitatorului. În primul pavilion (bloc) în care am intrat (în paranteză fie spus: fiecare bloc este, în sine, un muzeu) există plantat într-un trunchi de copac șlefuit un mic televizor la care rulează, preț de aproximativ 5 minute, un filmuleț cu un grup de copii jucându-se, maturizați înainte de vreme, imediat după eliberare. De fiecare dată când am fost în acel pavilion am văzut nu puțini vizitatori oprindu-se în fața micului ecran și ștergându-și pe furiș lacrimile.
În decembrie, toți cei care am mers cu ghidul care ne-a vorbit în engleză (o doamnă cam înțepată care lasă mai mult impresia că ne predă semnificații, decât că ne îndrumă) a trebuit să purtam lipit de haină un mic abțibild galben. Ni l-am lipit, însă, pentru că ningea foarte tare, majoritatea dintre noi l-am ținut până la urmă în palmă; eu mi l-am pus în vârful degetului mare, ca pe un plasture. Când ne aflăm în celebrul bloc 11 (acolo unde există camerele de gazare), afară se întețește ninsoarea. Văd, alternativ, cea mai mare ninsoare din viața mea (în câteva minute, pe jos, se face un strat incredibil de gros) și, în capătul culoarului de la demisol, într-una dintre camerele de gazare, scrijelit pe perete (ni se spune că, de către un prizonier în timp ce murea), chipul Fecioarei Maria cu pruncul Isus în brațe. Ghidul nostru tace. În sfârșit, tace și pare mai uman. Japonezii grupului duc din nou camera de luat vederi pe umeri; filmează tot. Pe coridor răsună pentru câteva minute doar pleosnetul bocancilor înzăpeziți. În mai, în tren, controlorul, aflând de pe bilete că mergem către Auschwitz, ne face cunoștință cu încă un japonez. Are o geantă mică pe umeri. Când intrăm pe poarta muzeului, o deschide, scoate o cameră de luat vederi și începe să filmeze. Se pierde în mulțime, dar mai apoi, ne mai intersectăm de câteva ori. Ultima oară, când cobora scările  care duc spre demisolul blocului 11; filma. De altfel, din cei câțiva zeci de asiatici pe care i-am întâlnit acolo, doar două fete nu filmau; își cumpăraseră aparate foto de unică folosință și, din când în când, făceau poze. În decembrie, când am ieșit pe poartă, mergând către gară, am observat că zăpada începea să se topească. Noroi.
În stânga, spre marginea lagărului, nebăgat în seamă de vizitatori, cârligul înfricoșător în care erau atârnați deținuții pedepsiți. La douăzeci de metri mai încolo, jumătate sub pământ, ca un buncăr, crematoriul. La intrarea acestuia, o placă de marmură pe care sunt încrustate cuvinte prin care vizitatorii sunt rugați să păstreze tăcerea când intră acolo. Lângă ea, lumânarile albe care ard tot timpul. Și cuptoare – reci, desfăcute și înfricoșătoare. Puțini dintre cei care intră în burta crematoriului atunci când intru și eu se abțin să nu pună mâna pe fierul cuptoarelor. Japonezii filmează tot; câțiva tineri, exuberanți, încercuiesc un cuptor și, zâmbitori, își fac poze unii altora. În mai, lângă mine, un domn de vârstă mijlocie verfică, cu aer priceput și încântat, soliditatea mașinăriilor. Și apoi, în engleză, începe să în explice doamnei care îl însoțește, cum funcționau acestea. În spatele crematoriului, într-unul din colțurile lagărului, impunătoare, o casă. Casa în care au locuit comandanții lagărului. Primul dintre ei, își adusese cu el soția și copiii. Din când în când, se spune, organiza petreceri. Lângă gardul care împrejmuiește casa în care au locuit comandanții lagărului, câteva blocuri în care nu poți să intri. În mai, trecând pe lângă ele, am auzit zgomot de cratițe, râsete voioase și am simțit în nări mirosul plăcut de mâncare bună. Vreau să fumez o țigară. O fumez și nu o arunc din mână până când tutunul aprins nu îmi arde degetele.
Pe aleea principală, în dreapta, în fața bucătăriei pentru prizonieri, renovată, spânzurătoarea. Între blocul 10 și 11, renovat, zidul în fața căruia se făceau execuțiile – în mai, era acoperit cu flori proaspete. În capătul celălalt al lagărului, la câțiva metrii de șosea, șinele de cale ferată. Mii de fotografii; femei cu copii în brațe, în fața puștilor; bărbați cu mâinile legate la spate, lângă gropi, cu țeava pistolului în ceafă; fetițe cu penisuri implantate în urma experimentelor medicale coordonate de Josef Mengele, Johann Paul Kremer, Eduard Wirths și Carl Clauberg…
În blocul dedicat Italiei, în decembrie, fără ghid, m-am speriat. Era întuneric și încă nu aflasem că la intrare sunt două butoane de la care se poate aprinde sau stinge lumina. Ușa era întredeschisă; înauntru nu era nimeni. Am deschis ușa până la perete și am intrat. În dreapta, cum intri, la parter, suspendat cam jumătate de metru deasupra cimentului, începe un fel de podeț din lemn. Am început să merg și, când podețul s-a curbat spre stânga, am observat că nu mai era nici măcar o geană de lumină cu mine. Am continuat să merg, cu teamă și din ce în ce mai repede și, după vreo zece metri de la cotitură, m-amizbit puternic cu tot corpul de un perete rece și imens. Am luat-o la fugă înapoi, speriat. În blocul vecin, într-o fotografie, este o șină de cale ferată care se ridică de la pământ către cer și care se frânge în aer. În mai, cu Masha, când am intrat în blocul Italiei, am stins intenționat lumina. Dă-mi mâna! M-am speriat din nou.
În blocul Olandei, undeva, la etajul unu, este o cameră impecabil aranjată: cu tacâmuri pe masă, cu pian în colț, cu flori în vază, cu pat frumos împodobit. Poți să treci pe lângă ea fără să o bagi în seamă. Îi înțelegi rostul dacă observi plăcuța dintr-un colț de pe care ești atenționat că e bine să își amintești că așa ceva nu a existat acolo. În decembrie, nici nu am remarcat acea cameră, deși știu sigur că am trecut pe lângă ea.
În blocul închinat Israelului, între parter și etajul unu, există o construcție ca un labirint. E întuneric complet, iar pe aleea care urcă și coboară șerpuind, nu încape decât trupul unui singur om. Dă-mi mâna. / Dă-mi și tu mâna. Japonezii filmează tot.
În alt pavilion, din care nu ai cum să ieși altfel decât bulversat: în spatele pereților de sticlă, zeci de hăinuțe și ghetuțe pentru copii; în spatele pereților de sticlă, ste de geamantane aruncate unul peste altul al celor care nu au mai ieșit niciodată de la Auschwitz; în spatele pereților de sticlă, sute de ochelari bărbătești, unii intacți, alții, cu sticla spartă sau doar crăpată; în spatele pereților de sticlă, mii de periuțe de dinți tocite, mii de pantofi peste care s-a pus praful; în spetele pereților de sticlă, 2,7 tone de păr de femeie. Vreau să ieșim de aici îmi spune. Și eu. / Mai vrei să mergem și la Birkenau? / Vreau să ne întoarcem în Cracovia…
Ieșim. Cum ieși, în stânga, lângă gardul de sârmă ghimpată, locul în care cânta orchestra. În față, deasupra porții, intactă, inscripția: Arbeit macht frei. Munca te face liber.
Apoi, te duci către gară. La jumătatea drumului, te mai oprești încă o dată, te așezi pe o bancă de la marginea drumului și fumezi ultima țigară din pachet. Și, poate că îți amintești: în decembrie, cum ai vrut să intri mai întâi în cazarma militară de lângă muzeu, crezând că acolo e Auschwitz; în mai, despre bătrânul polonez care, zâmbind, te-a îndrumat cu mâna, ca să fi sigur că nu vei greși drumul; în mai, întrebându-te cum poate cineva să locuiască toată viața în acel sat și negăsind un răspuns suficient; în decembrie, cum ți-ai promis că nu vei mai reveni niciodată acolo; în mai, cum ți-ai amintit că drumul către gară și, mai ales, de la gară l-ai dus cu tine tot timpul după ce l-ai făcut pentru prima dată în decembrie; în decembrie, zăpada de pe trotuar și noroiul pe care îl făcea, topindu-se; în mai, verdeața de pe marginea drumului și amintirea soldatului de la cazarmă care ți-a făcut semn să nu te apropii prea mult de unitatea sa. În fine, în gară: în decembrie, frigul și nerăbdarea de a te sui în tren ca să pleci de acolo; în mai, înghețata, gulașul și muzica house care răsuna și în stradă de la o terasă din apropiere.
Nu numai acestea, desigur. Să nu stai mult acolo; nu e un loc unde să stai.
Apoi: trenul care nu te duce direct la Cracovia, în mai; la Treblinka trebuie să schimbi; Treblinka nu este doar o gară mica, la fel ca oricare alta; liniștea; mașina care te stropește lângă Piast Dom și care te trezește parcă; căprioara; de ce?; de ce copiii?; de ce?; cum ți-ai cumpărat pantofi în iunie fără să te uiți la talpa lor pe care vei observa mai târziu că scrie Quo vadis? (serios); de ce?; de ce plângi, Masha?; dar tu?.
Încă o dată: pare patetic; în realitate, este doar adevărat. Restul este în mine; e și mai greu de povestit."