Încep postarea asta cu o amintire despre primul meu meci văzut pe stadion, Steaua- Casino Salzburg, în preliminariile Ligii Campionilor, disputat acum vreo mie de ani. Cam singur acasă, am dat o fugă în București împreună cu un prieten să vedem meciul. Aveam la noi semințe, auzisem că e făceau parte din ținuta obligatorie, țigări clandestine și chintale de adrenalină gata să erupă. <strong>Habarniști până-n măduva oaselor</strong>, am nimerit pe Ghenecea în sectorul rezervat galeriei (pentru cunoscători, peluza I).
Cum ar spune un comentator sportiv, vremea era splendidă
Încep postarea asta cu o amintire despre primul meu meci văzut pe stadion, Steaua- Casino Salzburg, în preliminariile Ligii Campionilor, disputat acum vreo mie de ani. Cam singur acasă, am dat o fugă în București împreună cu un prieten să vedem meciul. Aveam la noi semințe, auzisem că e făceau parte din ținuta obligatorie, țigări clandestine și chintale de adrenalină gata să erupă. Habarniști până-n măduva oaselor, am nimerit pe Ghenecea în sectorul rezervat galeriei (pentru cunoscători, peluza I).
Cum ar spune un comentator sportiv, vremea era splendidă pentru fotbal, puțin cam prea cald, dar și cu un vânt care adia suficient încât să descurajeze orice broboană de sudoare. Șirurile lungi de bănci din lemn- pe vremea aceea nu existau scaune individuale- soioase și scorojite era înțesate. Începe meciul, toată lumea în picioare. “Ae, ao, să moară Dinamo”, se strigă, printre altele :-) , în jurul nostru. Eu și amicul meu nu vrem neapărat să moară Dinamo, mai degrabă ne dorim să-i bată Steaua pe austrieci. Așa că suntem muți, palmăm câte o țigară (ne era frică să nu ne dăm de gol în direct) și ne concentrăm asupra jocului. Așa de atent eram că nici nu am simțit palma peste ceafă care m-a mutat două rînduri mai aproape de gazon. Nu, i-am înțeles forța abia când l-a trimis și pe amicul meu, Nelu, lângă mine, că doar venisem împreună. Bă, voi de ce nu strigați, bă f**@@###?, a urlat stăpînul palmei, soră cu o ceafă lată și o burtă care cântărea singură vreo sută de kilograme. Cu o inocență pe care credeam că am pierdut-o odată cu prima înjurătură rostită pe ascuns, în gând, am șoptit un “ce să strigăm?” mai vinovat decât Nicoliță în meciul cu Real Madrid. Întrebarea a descumpănit-o pentru moment pe matahală, însă, sub privirile bănuitoare ale acoliților, și-a revenit rapid. Forza Steaua, a urlat. Forza Steaua, am îngăimat. Forza Steaua, a bubuit. Forza Steaua, am miorlăit.
Instructajul a durat vreo câteva minute, după care am fost în stare să ne descurcăm pe cont propriu. Forza Steaua, Forza Steaua, Forza Steaua, un crescendo inepuizabil, o sursă de hăhăieli continue pentru toți cei din jurul nostru, că altceva nu aveam voie să strigăm. La sfârșitul primei reprize, când gâtlejurile noastre, care până atunci nu înghițiseră decât umilință, tânjeau după o gură de apă ca Borcea după Liga Campionilor, credeam că era sclavagismului nostru vocal a luat sfârșit. Abraham Lincolnul nostru a întârziat să apară însă, despre revoluție nici nu putea fi vorba, iar o eventuală evadare era zădărnicită din fașă ochii injectați, veri primari cu palma cea grea.
Așa că am rămas să urlăm și cele 15 minute de auză, făcând deliciul tâmp al celor din jur, la fel și în următoarele 45 de minute, plus cele trei de prelungiri arătate de arbitrul de rezervă. A trecut de atunci jumătate de viață, iar eu am rămas stelist, deși respectu-mi de sine încă mai are coșmaruri repetitive legate de după-amiaza aceea de vară. Asta a fost povestea. Ceea ce voiam atunci când am început textul acesta era, de fapt, să-l înjur pe Becali, într-o manieră quality, pentru întreaga activitate de patron al echipei din Ghencea, care culminează cu joaca stupidă de-a vând Steaua, nu vând Steaua. Numai că, după ce am terminat de scris povestea primului meu meci pe stadion, mi-am dat seama nu merită efortul. Să-l înjure cine vrea, eu am obosit să-l bag în seamă pe măscărici.
