România· 10 min citire

Istoria "Istoriei critice a literaturii române" de Nicolae Manolescu

Vox Publica
Scris de Vox Publica Publicat: 13 nov. 2008, 13:08

<strong> </strong>      A apărut la Editura Paralela 45 Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu. Mi se pare de la mare distanță evenimentul literar al anului. Cartea va fi lansată la Tîrgul de Carte „Gaudeamus”. Am selectat cîteva fragmente din Epilogul „Istoriei”,  o foarte expresivă biografie  a acestui volum monumental a cărui scriere a început înainte de 1989 și care a trecut prin multe împrejurări potrivnice și schimbări de perspectivă, înainte de a ajunge la forma finală. E un text mult mai lung decît postările obișnuite de pe

      
A apărut la Editura Paralela 45 Istoria critică a literaturii române de Nicolae Manolescu. Mi se pare de la mare distanță evenimentul literar al anului. Cartea va fi lansată la Tîrgul de Carte „Gaudeamus”. Am selectat cîteva fragmente din Epilogul „Istoriei”,  o foarte expresivă biografie  a acestui volum monumental a cărui scriere a început înainte de 1989 și care a trecut prin multe împrejurări potrivnice și schimbări de perspectivă, înainte de a ajunge la forma finală. E un text mult mai lung decît postările obișnuite de pe acest blog. Sînt convins însă că dacă veți începe să-l citiți vă va captiva. 
„La originea acestei cărți stă prejudecata că un critic literar e obligat să scrie până în jurul vârstei de cincizeci de ani o istorie a literaturii. Albert Thibaudet a publicat-o pe a lui când avea șaizeci, iar G. Călinescu când avea patruzeci. Prejudecata ca atare mi-a fost cultivată de către prietenul meu Z. Ornea, care, ca istoric literar el însuși, dar mai ales ca editor, fie și într-o editură de stat, cum erau toate înainte de 1989, era convins că poate garanta apariția unei cărți care întâmpina, prin natura ei, nenumărate dificultăți. M-am referit în prefață și în postfață la dificultățile de principiu. Z. Ornea, ca și mine, se gândea însă mai degrabă la cele legate de Cenzură. Primele noastre negocieri au avut loc pe la jumătatea anilor ’80, când mă apro­piam de vârsta de cincizeci de ani. Deși era vorba pentru început doar de partea consacrată literaturii de dinainte de 1900, mai puțin expusă, n-aveam cum să precedem toate rigorile Cenzurii. Cea mai importantă era clară: interdicția de a menționa numele autorilor care părăsiseră țara, tot mai mulți în deceniul al nouălea. Fiind în discuție opere vechi, numele interzise nu erau ale unor scriitori, ci ale unor critici și istorici actuali care se pronunțaseră despre ei, ceea ce limita gravitatea lucrurilor, dar n-o excludea. Imposibilitatea de a-i cita era cât se poate de stânjenitoare. Unul dintre ei, Virgil Nemoianu, care trăia în SUA, scrisese o carte incon­tur­nabilă despre romantism. Ion Negoițescu, care publicase un volum de studii despre scriitorii moderni din a doua parte a secolului al XIX-lea, tratându-i, foarte original, ca pe contemporani ai noștri, se refugiase în Germania. Primul volum al istoriei a fost gata, destul de repede, în primăvara lui 1989. El cuprindea literatura medievală, neoclasicismul și proza romantică și postromantică. Numele interzise nu lipseau din versiunea care a mers la Cenzură. S-a cerut eliminarea lor. Le-am eliminat, dar am lăsat titlurile cărților lor de care mă folosisem și din care reprodusesem unele pasaje. Cenzura a închis ochii. Dar, cum nu știai niciodată ce se putea întâmpla, până în ultima clipă, ori chiar după tipărire, m-am înțeles cu Z. Ornea să întârziem pe cât posibil apariția cărții. Situația politică era tot mai critică. Regimurile comu­niste din Europa se prăbușeau după o lege a dominoului care ne dădea și nouă, românilor, anumite speranțe. Întârzierea era așadar vitală, dacă nu doream să risc mutilarea întâiului volum. La cel despre literatura de după 1948 nici nu îndrăzneam să mă gândesc. Cartea a fost expediată la o tipografie din Bacău, cu care Editura Minerva colabora. Consemnul din partea editorului era să nu se grăbească. Din prudență, m-am dus la jumătatea lui decembrie 1989 la Bacău, înarmat cu un teanc de pagini noi și cu numeroase corecturi de detaliu, pe care voiam să le introduc în carte, nu atât din necesitate, cât spre a o mai ține în loc o vreme. N-am ajuns însă la tipografie. O întâlnire cu Gheorghe Toma, care era președintele Consiliului Județean și pe care-l cunoșteam de la „Zilele Călinescu” din Onești și, pe când era secretar cu propaganda în orașul moldovean, ne acorda tot sprijinul,m-a determinat să renunț. Gheorghe Toma, pe care l-am vizitat în clădirea înconjurată de taburi a Consiliului Județean, m-a scos strategic din birou, conducându-mă până în părculețul din spate, unde, după ce mi-a propus să mă așez pe o bancă, mi-a spus: „S-a terminat!” Declarația era prea categorică și venea, în plus, de la un om prea bine informat ca s-o pun la îndoială. Așa că m-am dus acasă la profesorul Nicolae Neagu, fostul meu student, și am ascultat până seara emisiunile radioului Europa liberă. Era marți, 18 decembrie. Timișoara fier­bea. În noaptea precedentă, Toma participase la o teleconferință în care, după cum îmi relatase, Ceaușeștii strigaseră pe două voci un singur cuvânt: „Trageți!” După părerea lui Toma, atât partidul, cât și Securitatea îl abandonaseră pe Ceaușescu din pricina acelui strigăt repetat, care, dacă i-ar fi dat ascultare, i-ar fi făcut complici în evenimente din care n-aveau cum să mai iasă. Profesorul Neagu, care, în paranteză fie zis, va conduce la preluarea puterii în oraș patru zile mai târziu, secondat de Viorel Hrebenciuc și de Valeriu Iacubov (asta e istoria!), era și el de părere că totul s-a sfârșit. M-am întors la București fără să mai solicit tipografilor întâr­zierea tipăririi. Imediat după revoluție, am cerut șpalturile (printurile de azi) ale volumului și am reintrodus numele cenzurate. Primul volum al Istoriei critice a apărut în 1990 la Editura Minerva.Pauza care a intervenit în deceniul următor a fost una de tipărire, nu de lucru propriu-zis. Am continuat să scriu (Poeți romantici, tipărit la Editura Fundației Culturale, unde a fost reeditat și primul volum, reprezintă dovada, deși nu era la propriu vorbind un al doilea volum). Ceea ce s-a schimbat a fost ritmul. Și nu doar noile mele ocupații, politice, l-au încetinit, ci câteva alte împrejurări despre care n-am vorbit până acum. Unele țineau de însăși materia dificilă. Capitolul despre Eminescu m-a ținut în loc ani buni. Simțeam în mod limpede că marele poet tre­buie abordat diferit decât fusese, de către Ion Negoițescu inclusiv, al cărui studiu capital data, el însuși, de patruzeci de ani (tipărit în 1968, fusese scris în 1952). Dar capitolele care nu mă lăsau să dorm erau cele despre literatura con­tem­porană. Intuiția îmi spunea că trebuie lăsate lucrurile să se așeze. După un deceniu și jumă­tate, când am ajuns la perioadacomunistă, mi-am dat seama că nu mă înșelasem. Am fost obligat să recitesc aproape totul. Trebuie să spun, de altfel, că am recitit toate cărțile, chiar și pe cele despre care scrisesem, și uneori și nu numai o singură dată, în treacăt. N-am păstrat decât acele pagini scrise înainte pe care mi s-a părut inutil să le reformulez după noua lectură. Am recitit și întreaga critică referitoare la scriitorii de ieri și de azi. Ocazie cu care mi-am verificat aprecierile asupra valabilității în sine a criticii și nu doar asupra meritelor ei tranzitive. (...)În 2003, când Călin Vlasie, directorul Editurii Paralela 45, mi-a propus un termen de predare după cinci ani (care m-a scos din impas, publicarea într-un singur volum a Istoriei îngă­duindu-mi să mă plimb, ca un cursor, pe toată suprafața literaturii române în funcție de posi­bilitățile de informație și, de ce nu, de capriciile spiritului meu critic), aceste dicționare înce­puseră să apară și mă dispensau de nevoia de a trata, nu pe picior de egalitate, desigur, dar, în orice caz, laolaltă scriitori de toată mâna, nemaicitiți de nimeni și dispăruți din librării și din manuale. Așa s-a născut ideea că o istorie a literaturii este altceva decât un dicționar. Mărtu­risesc a n-o fi avut de la început. Nu vreau să fie trasă de aici concluzia că selecția pe care  mi-am permis-o a fost influențată sau, cu atât mai puțin, că este aceeași cu a generației 2000. Lecția pe care profesorul a învățat-o de la stu­denții lui este aceea că trebuie să fim atenți la actualitatea literaturii din toate timpurile, nici­de­cum că tre­buie să avem gusturi și preferințe ase­mănătoare sau identice. În postfață m-am războit nu numai cu preferințele și gusturile generației 2000, dar și cu pariul ei exclusiv pe prezent. Altul e însă sensul în care vorbesc aici de actualitatea clasi­cilor și a modernilor. Ei sunt cu adevărat actuali, nu însă toți și nu numaidecât aceiași pe care conta generația lui Călinescu și, de ce nu, gene­rația mea. O nouă selecție (poate mai drastică, în orice caz mai potrivită cu spiritul mileniului în care am intrat) era așadar de rigoare. Revăzând sumaru
l Istoriei critice, trebuie să admit că selecția constă mai puțin în ce afirmă decât în ce neagă: e mai bine definită de absențe decât de prezențe. Marii scriitori au rămas, în secolul XIX, aceiași. În secolul XX, lista e mai bogată, dar nu radical alta. Blecher, Holban, Pillat și Mateiu I. Caragiale nu erau scriitori canonici în Istoria lui Călinescu. Dar Sadoveanu și restul, da. În schimb, absențele sunt mult mai semnificative, mai ales în perioada de dinainte de 1916 (Brătescu-Voinești și compania), dar și în perioada interbelică (Cotruș, Crainic, Gyr, Demostene Botez, Camil Baltazar etc. și într-un fel, Cezar Petrescu, Ionel Teodoreanu, Gib I. Mihăescu, pe care i-am expediat în câteva rânduri). Cât privește contemporaneitatea, aici selecția poate suscita nedumeriri încă și mai mari. N-am pretenția infailibilității. Se prea poate ca într-o a doua eventuală ediție s-o revizuiesc. În cazul contemporanilor, întrebarea principală este de ce i-am cruțat pe unii și nu pe alții de apartenența la realismul-socialist. Cea mai drastică penalizare a suferit-o Marin Preda, unul dintre scriitorii importanți de după al Doilea Război Mondial. Dar e un scriitor cu o gândire realist-socialistă, cu tot imensul lui talent, atât în primul volum din Moromeții, cât și în ultimul lui roman, Cel mai iubit dintre pământeni. Judecata nu privește valoarea operei, ci ideo­lo­gia ei (literară, înainte de orice). În fine, am coborât nivelul tonului judecării estetice a mul­tora dintre contemporani, dar pe care i-am reabilitat (nu în compensație, ci fiindcă mi s-a părut firesc) ca scriitori reprezentativi. Nu e o simplă deosebire de nuanță. Cu toate concesiile la care Cenzura (dar și autocenzura) i-au împins, scriitorii cei mai de seamă s-au dovedit, după 1965, capabili să înfrunte provocările unei ideo­logii și ale unei politici culturale pe cât de primejdioase, pe atât de perfide. Majoritatea operelor dintre 1965 și 1989 au o miză mare. Morală și politică. Inclusiv cele de critică lite­rară, care au reușit să opună canonului oficial, preponderent politic, un canon propriu, bazat pe estetic. Nu vreau să ascund că le-am recitit cu oarecare îndoială. Mă temeam de faptul că ar putea părea „datate” sau ca măcar unele dintre concesii să fie astăzi greu de suportat. Din fericire, au rezistat admirabil la o relectură care nu mai datora mare lucru celei de altădată. Contestarea acestor scriitori în vremea din urmă n-are nicio justificare. Prin operele lor, oricât de imperfecte, ne cunoaștem mai bine trecutul și, prin el, pe noi înșine. Criticii gene­rației 2000 care cred de cuviință că aceste opere merită să fie uitate dovedesc iresponsabilitate. Ele reprezintă o moștenire demnă de respect. Și nu le putem opune mai nimic din literatura recentă, oricât ar fi de îndrăzneață sub anumite raporturi, dar al cărei spirit civic este inexistent și care nu se adresează părții celei mai consis­tente din ființa noastră. (Motivul pentru care nu i-am acordat un capitol, cum n-am acordat în general scriitorilor care au debutat după 1989, n-are însă nicio legătură cu această observație generală. Există în ultimii ani destule scrieri notabile și promițătoare. Dar e nedrept a decide însemnătatea individuală a unor autori foarte tineri, care pot rezerva surprize, iar despre un trend general e prea devreme a vorbi.).” 
Acestea sînt fragmentele pe care le-am ales din epilogul „Istoriei” lui Nicolae Manolescu.  O istorie despre care sînt sigur că va face istorie. Sper să ne întîlnim la Gaudeamus la lansare.

Distribuie articolul

Urmărește știrile Vox Publica și pe Google News

Mai multe știri din România