L-am ucis

O goană cuminte printre îmbinările lui luni cu marţi. Doar gândurile depăşesc viteza legală, îşi sar rândul, se ciocnesc, se şicanează, sar la bătaie în traficul aglomerat în care stresul claxonează strident. V-aţi dat seama, sunt obosit, e o săptămână grea, şi e abia începutul. Din şoseaua udă ies aburi, răsar şi doi iepuri nătângi ca noaptea pe care o străbat. Frânez, unul a zbughit-o în şanţ, celălalt e nehotărât, fandează spre stânga, apoi se răsuceşte şi o apucă pe urmele tovarăsului. Un trosnet surd, ca de vreasc rupt sub picior. Maşina s-a oprit de acum. Stomacul se revoltă nedumerit. Într-un târziu, cobor. Urechiatul zace ghemuit pe mijlocul şoselei, la mulţi metri în spate. Sentimente amestecate. Îmi simt buzele gâdilate de un zâmbet ciudat de satisfacţie, trecător numai, pentru că stomacul a subscris la anarhism între timp. Îl ridic de urechile uriaşe, e cald, e greu, nici un fir de sânge nu se scurge din trupul blănosului. L-am ucis. Şi încă îmi pare rău.