Demisia lui Liviu Dragnea mă face să mă gândesc și mai serios la o mică teorie a conspirației. Să zicem că ești ministru al Internelor de câteva zile, ai parte de un atac armat, la pachet cu un Gordunov supect de repede scos din pălărie, plus un furt de arme de la Ciorogârla, prilej cu care poliția acționeză cu vigilență, organizând niște filtre sublime, dar suficient de televizate încât <strong>să le poată evita până și Ray Charles</strong>. Cele două evenimente te blagoslovesc cu un început de mandat care, dacă ai fi fost producător tv la o televiziune de știri,
Demisia lui Liviu Dragnea mă face să mă gândesc și mai serios la o mică teorie a conspirației. Să zicem că ești ministru al Internelor de câteva zile, ai parte de un atac armat, la pachet cu un Gordunov supect de repede scos din pălărie, plus un furt de arme de la Ciorogârla, prilej cu care poliția acționeză cu vigilență, organizând niște filtre sublime, dar suficient de televizate încât să le poată evita până și Ray Charles. Cele două evenimente te blagoslovesc cu un început de mandat care, dacă ai fi fost producător tv la o televiziune de știri, te-ar fi cocoțat pe culmile neatinse ale ratingului.
Dar nu, tu ești ministru, iar faptul că ai parte de o audiență parcă made in China, în condițiile în care nu ești nici zâna surprizelor, nici Magda Ciumac și nici extragerea Loto 6 din 49, te face să reconsideri așa-zisa servire a patriei, să facă cine o vrea pe chelnerul național. Totuși, resemnarea e o pastilă amară și noduroasă. O ultimă încercare.
Chemi un om de încredere, al tău sau al prietenilor tăi “bazați”, unul care să știe care-i faza și cum stă treaba cu ieșirea din clenci. “Trebuie să scoatem repede ceva de bine. Zi ce ai.”. “Poi, șefu’, avem una tare. Am învățat să punem un bec fără să fie nevoie de doi oameni”. Nțțț. “Slab, altceva? Elodia! Pe Elodia ați găsit-o?” “Șefu’, că eu, cum să vă spun, nu știam că e prioritatea dumneavoastră…iar Cioacă ăla nu spune neam ce a făcut cu ea.” Te încrunți, chiar dacă sufletul ți se îneacă într-un Atlantic al îndoielilor, pentru cașcheta din fața ta încă ești șef. “Până diseară să scoți ceva tare. Asta a fost tot. Liber”.
Știi ce va face acum tablagiul, va căuta bomba de presă pozitivă. Până în fundul unui contaniner încărcat cu lemn de cedru o va cauta. Și o va găsi: 1200 de kg de cocaină pură, numai bună să sclipească în fața camerelor de luat vederi. Ce contează că, deși o prezinți drept una dintre cele mai mari capturi luate de la nasul tinerilor europeni în ultimii ani, tu nu ai reușit să prinzi decât patru cărăuși amețiți. Știrea, numai bună pentru un breaking news, vine taman când Gorbunov și kalașnikoavele ruginite sunt pe cale să să sară prin ecranele televizoarelor, gata să semene genocid.
Acum schimbăm registrul tactic, dragă cititorule. Tu nu mai ești ministru, eu nu mai glumesc. Povestea capturii de peste o tonă de cocaină, descoperită la pont, mi se pare cusută cu o ață la fel de albă ca praful găsit în containerul de la Agigea. Nu prea îmi vine să cred, de când cu toată cooperarea fructuoasă cu DEA și mai știu eu ce alte organisme de luptă antidrog, că polițiștii români sunt chiar ageamiii lumii. Nimic nu mă împiedică să mă gândesc că, în mod normal, având marfa ca și în mână, ținta obligatorie era rețeaua, ramificațiile ei în Spania, țara de destinație, așa cum am văzut eu în filme și în comunicatele de presă mai vechi ale DIICOT. Or, să prinzi patru obleți și să chemi la ospăț tot satul, îmi pare o prostie de care nu îi suspectez nici măcar pe milițienii care au jucat în varianta originală a bancului cu becul.
Acum am revenit la jocul nostru. Când ești ministrul cu problemele enumerate la începutul textului, îți permiți chiar și să rescrii bancurile, indiferent de costuri. Iar dacă nu îți iese, profiți că mai ai o zi pentru a te întoarce în obscuritatea profitabilă a moșiei Teleorman. Mai ales că, după cum umblă vorba, pe la București nu prea poți să faci ce vrei.
