Nu cu foarte mult timp în urmă, la Diverta. Cumpăr două filme zânești, le plătesc, iau bonul, pseudoecologistul din mine refuză politicos punga din plastic, iau și filmele, dau să plec. Se dezlănuțuie teroarea. N-am prins alarmele de bombardament aerian, sper nici să n-o fac vreodată, dar am auzit în destule filme cam care e sunetul panicii. E, asta îmi înghesuiau mie în urechi chestiile acelea al căror nume îmi scapă, puse ca să ferească marfa de pofticioșii fără simțul proprietății altuia. Mă opresc. Nu știu dacă asta e reacția normală sau dacă am vreo genă
Nu cu foarte mult timp în urmă, la Diverta. Cumpăr două filme zânești, le plătesc, iau bonul, pseudoecologistul din mine refuză politicos punga din plastic, iau și filmele, dau să plec. Se dezlănuțuie teroarea. N-am prins alarmele de bombardament aerian, sper nici să n-o fac vreodată, dar am auzit în destule filme cam care e sunetul panicii. E, asta îmi înghesuiau mie în urechi chestiile acelea al căror nume îmi scapă, puse ca să ferească marfa de pofticioșii fără simțul proprietății altuia. Mă opresc. Nu știu dacă asta e reacția normală sau dacă am vreo genă de infractor, însă prima reacție a fost să mă uit la cei care se zgâiau la mine. Vă spun, în astfel de momente, poți citi în priviri orice, mai puțin vreo urmă de prezumție de nevinovăție. Dispreț îngemănat cu ura, teamă rostită prin mâini duse fără cuget la buzunar sau furie vecină pe palierul minții cu agresivitatea sunt câteva din trăirile pe care le surprind, rușinat fără motiv, în ochii martorilor scenei. Mă întorc după vreun angajat. E o ea și deja și-a făcut apariția. Mă scanează din priviri. Mă adun și rostesc cu voce sigură (off the record: de fapt, cred că abia îngăimat): piuie. Mă gândesc că ar fi o idee bună să și exemplific. Greșit. Mașinăriile iadului urlă din nou, fapt care crește numărul curioșilor. Mă dau un pas înapoi, în spațiul sigur al magazinului. Domnișoara angajată mă mai scrutează o dată cu ochi vulturesc. Aveți bonul? Sigur că am bonul, slavă Proniei cerești că am bonul, uite, am bonul, ia bonul, oh, bonule, ce bon reușit ești! Între timp, chiar m-am adunat și încerc să mai recuperez câte ceva din mândria pierdută. Trec iarași printre bare, demonstrativ, aș spune chiar shakespearean, arunc o privire triumfătoare publicului care așteaptă excitat deznodământul, mă întorc și îmi recapăt glasul: după cum vedeți, nu am furat nimic, DVD-urile sunt pe bon. Ea s-a relaxat. Da, da, puteți să mergeți, e în regulă. Nu, nu e în regulă deloc. Auziți, dar eu ce vină am că s-a uitat lumea la mine ca la un urs punkist din cauza defecțiunilor dumneavostră. Se prinde că e întrebare capcană, dar alege răspunsul cel mai la îndemână. Nici una, ne cerem scuze. Publicul deja s-a împrăștiat, spectacolul nu are nici un farmec dacă nu sunt săltat de vreun agent de pază și caftit bine. O privesc, nu e vina ei, doar tricoul cu Diverta o dezavantajează. Ok, s-o lăsăm baltă. Îmi mulțumește, își mai cere scuze, îmi mai mulțumește o dată, ceea ce nu mă împiedică, după ce pleacă, să mai trec de câteva ori, înainte și-napoi, printre barele antifurt, până când nici un angajat nu m-a mai băgat în seamă. Dincolo de tot amuzamentul istorioarei, chestia asta cu țiuitul în magazine mi se pare abominabilă. Jur că la faze d-astea mi-ar plăcea să trăiesc în America, țara celor mai uimitoare procese, doar pentru plăcerea de a-i da în judecată pentru prejudicii de imagine. Jur!
